24 decembrie 2018

„Şt. O. Iosif: Patriarhale şi cântece” de George Topîrceanu

Despre Iosif s-a spus la început că face parte din școala lui Coșbuc. Și de atunci așa a rămas. El a fost definitiv categorisit în conștiința publicului, după critica grăbită de atunci, sub această etichetă sumară și precisă. Ceea ce părea că justifică această apropiere a fost faptul că amândoi poeții aduceau în opera lor subiecte și atmosferă de la țară, și anume din Ardeal, iar Iosif venea în urma lui Coșbuc cu câțiva ani. Dar tot așa s-ar putea spune, de pildă, că păunul seamănă cu vulpea fiindcă amândoi au coadă lungă.

În afară de valoarea lor prea inegală, cei doi poeți sunt profund deosebiți: prin temperamentul lor poetic, prin atitudinea în fața vieții, prin subiecte și natura inspirațiilor ca și prin însăși realizarea tehnică, nu numai stilistică, a acestor inspirații. Coșbuc era mai ales un mare artist al cuvântului, un poet expresiv și aproape deloc sugestiv și liric, Iosif — tocmai dimpotrivă: un poet sentimental liric, reflexiv.

Despre Coșbuc, cu clasicismul lui cronologicește exotic, s-a spus de atâtea ori că e un fenomen literar straniu, o apariție unică în literatura modernă. Putea oare acest poet să aibă imitatori de talent?… Ca să fie viabilă, poezia coșbuciană de după Coșbuc trebuia să purceadă măcar în parte din complexul acelorași condițiuni multiple și excepționale, cu neputință de regăsit de două ori în același veac. Și nu e nevoie să străbatem șirul de cauze până la nebuloza primitivă, ca să ne dăm seama pentru ce melancolicul și timidul dezrădăcinat care a fost Iosif nu putea să aibă nu numai seninătatea sufletului mândru, sprințar și înalt al țăranului din Năsăud, dar nici cultura lui clasică și gustul lui pentru clasicism. Vioiciunea artistică și temperamentală a lui Coșbuc, neastâmpărul sănătos, copilă resc, strălucitor, nu se găsesc nicăieri în opera unui poet atât de sfătos, de „cuminte”, cum se zicea pe vremuri, și de amărât ca Iosif. Versificația bogată, ritmul săltăreț, rima abundentă, în cascadă, puteau fi mai degrabă imitate.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...
 14 august 2018

„Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul” de George Topîrceanu

Sufletul femeii e o enigmă; femeia e un sfinx, o șaradă — spun adoratorii ei fervenți, care se cred totuși misogini.

Această concepție, datorită misticismului erotic al vremii, a intrat cu timpul în rândul adevărurilor curente.

Psihologii și romancierii au încercat s-o documenteze la infinit, poeții „anormali” au pus-o în versuri și i-au exagerat conținutul. Iar femeia a acceptat-o cu grație…

„Sfinxul” își intitulează și dna Hortensia Papadat-Bengescu noua sa carte de feminități. În treacăt fie zis, ceea ce vrea să sugereze acest titlu ușor ostentativ poate fi însă obiect de controversă pentru spiritul vremii în care intrăm. Se pare că omul acestei vremi va întinde, în sfârșit, antagonistei sale de până ieri o mână de împăcare și de ajutor: „Ai fost roabă umilită, ai fost sfinx idolatrizat. Fii de acum înainte om, și vino alături de mine…”

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...
 25 iulie 2018

„Mihail Sadoveanu: Cocostârcul albastru” de George Topîrceanu

„Cocostârcul albastru” cuprinde o serie întreagă de povestiri, independente una de alta, dar legate între ele printr-un fin procedeu de compoziție. Fiecare în parte face impresia unei mici capodopere. Alăturarea formează ca un mozaic de pietre prețioase și farmecul lor sporește încă din ansamblu.

Este o armonioasă îmbinare de romantism și realism, o perindare captivantă de întâmplări din trecut și din vremea mai nouă, de oameni mânați de patimi care sfârșesc uneori tragic; o galerie variată de figuri, unele prinse în cadrul mai aspru al prezentului, altele evocate ca într-o lumină de vis din pâcla vremii și din liniștea morții.

Niciodată, chiar în opera dlui Sadoveanu, poezia naturii ș-a amintirilor, nostalgia și melancolia pătrunzătoare a lucrurilor dispărute pentru totdeauna nu și-au găsit o expresie artistică mai desăvârșită.

Cartea aceasta e cea mai pură esență de sadovenism.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...
 1 mai 2018

„Într-o dimineaţă de primăvară” de George Topîrceanu

Pe cărarea de sub coastă, Loveț pădurarul urca încet, cu torba goală și cu pușca la spinare.

Un cuc nerod cânta aproape, între frasinii de pe culme; altul îi răspundea din vale. Și era pădurea de curând înverzită, și frunza fragedă râdea la soare, și tot codrul întinerit răsuna de cântece.

Sub fagul cel mare de la mijlocul coastei, Loveț se opri, răzimat în pușcă. Toate dealurile dimprejur își răsfirau în lumină, ca niște arici, spinările țepoase. Granguri zglobii fluierau din vârful arinilor, gaițe se strigau peste poiene și, de pe un deal pe altul, mierlele se îngânau cu melodioase glasuri. Și toată răsfățarea verde a pădurilor strălucea ca un rai, în dimineața de primăvară.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...
 30 decembrie 2016

„Amintire” de George Topîrceanu

Într-o dimineață mai de demult, zării pe moș Toma Gaiță în drum spre pădure, cu pușca ferită sub zeghe de nu i se vedea decât țeava atârnând la spate, ca o coadă.

Eram prin clasa a doua de liceu; venisem numai de vreo săptămână acasă, în vacanța Crăciunului, și aveam și eu o rablă de pușcă, mică și ruginită, cu care speriam sturzii și mierlele de prin măcieșii de la marginea pădurii.

Într-o clipă am fost gata.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...
 26 decembrie 2016

„Literatură de Crăciun” de George Topîrceanu

A venit Crăciunul!… Știați, desigur, această noutate și poate că nu era nevoie să vă amărăsc și eu. Dar ce să facem? A venit.

Și a venit cu sacul plin de bucurii pentru cei mici și… cu ziare pline de literatură festivă pentru cei mari. Nu-i chip să deschidă omul amărât o gazetă în vacanța Crăciunului, fără să-l întristeze de la prima pagină obișnuita recuzită tipografică: o ilustrație sacră în două culori aplicate greșit pe desen, un articol de fond cu înalte inepții mistico-filozofice și o puzderie de poeme și nuvele radical tâmpite pentru circumstanță.

Încă de pe vară, poetul ocaziilor periodice și-a improvizat pe îndelete ― odată pentru totdeauna ― poezia cu pruncul divin și o mică povestire, ceva cu copii săraci de văduvă, care jinduiesc în frig la splendoarea jucăriilor scumpe dintr-o vitrină, până ce le îngheață nasul de ger și până ce crapă inima în cititor de milă. După ce a trecut Crăciunul și zaharicaua duioasă a apărut în gazetă, autorul prevăzător își pune opera la păstrare în saltar, pentru că ― vorba lui Agamiță Dandanache ― „mai trebuie ș-al’ dată”… Și la Crăciunul viitor, pac! iar la gazetă cu pruncul divin.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Se încarcă...


Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

martie 2019
L Ma Mi J V S D
« feb.    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Arhiva

Categorii

Meta

Fani pe Facebook

Cele mai recente comentarii