Socrate, unul dintre părinții fondatori ai filozofiei occidentale, urma să fie judecat. Mulți credeau că era un inamic al statului, acuzând filosoful de coruperea tineretului și de necredință în zei. Totuși, Socrate nu era temut pentru că pretindea că are toate răspunsurile, ci mai degrabă pentru că punea prea multe întrebări. Erick Wilberding dă detalii despre tehnica numită metoda socratică. [Regizat de Draško Ivezić, narat de Addison Anderson, muzica de Jarrett Farkas].

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Prelegeri, TED-ED, Video
Comenteaza! »

Când am urcat scările strâmte de lemn ale ministerului de industrie, îngrămădit în localul camerei de comerț din Iași, mi-a fulgerat prin gând interiorul somptuos al palatului Vernescu, cu scările lui monumentale de marmoră scumpă și rară, cu bronzăriile lui grele, cu luxul din toate, în care se răsfață acelaș minister acolo… Și cele două Românii mi-au răsărit alături, cu deosebirea lor enormă, sub legile oarbe ale destinului!

Ajuns la ușa anticamerei secretarului general, am dat de un pâlc de lume îngrămădită, așteptându-și rândul cine știe de câtă vreme, și, cum din fire sunt foarte respectuos pentru drepturile altora, mi-am zis: „Este peste putință să pătrund înaintea celorlalți, iar ca să aștept, nervii mei nu mi-ar da răgaz, așa că mai bine ar fi sa renunț și să plec”.

Dar în acel moment îmi năluci pe dinaintea ochilor figura severă a prietenului meu care, demobilizat în ajun, plecase la București, în trenul special al primului ministru și al ministrului de externe, după ce mi-a șoptit următoarele:

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

Doamnelor și domnilor, când Societatea anglo-română mi-a cerut să vorbesc despre un subiect oarecare, eu am urmat un vechiu obiceiu al mieu, anume acela de a vorbi numai despre lucruri trăite, trăite de acela care vorbește, fiindcă socot că este o foarte mare greșeală aceia de a se presinta de conferențiar lucruri pe care le-a cercetat anume pentru conferință, lucruri în care el s-a întrodus numai în momentul acela ; orice presintare a unui subiect pe linii care au fost hotărîte de altcineva este fără îndoială ceva artificial și rece. Pentru a vorbi de un subiect, trebuie să fi avut cineva o atingere îndelungată cu acest subiect, trebuie să fi lucrat asupra lui și trebuie ca subiectul să fi avut o influentă asupra aceluia care vorbește, pentru ca, la rândul lui, acela care vorbește să poată introduce alte elemente decât acelea care se presintă de obiceiu.

Mi s-a părut că secretarul acestei societăți, pe cât de alese, pe atât de restrânse în această seară, ar fi dorit să aleg altceva. M-am gândit însă că e bine să mă țin în domeniul literar, în care nu se poate aduce împotriva vorbitorului intenții pe care nu le-a avut, — noi trăim vremuri de acelea în care este bine a se păzi cineva de tot felul de intenții pe care nu le-a avut și pe care i le atribuie, într-un chip așa generos, alții. Așa încât era sigur că nu voiu vorbi de politica englesă, pentru că ar fi fost o ieșire din neutralitatea pe care o conservăm cum se cuvine, cu o răbdare care ni face cinste. Prin urmare subiect politic nu era să ating, iar subiectele economice, care sânt la modă, îmi sânt străine ; rămânea să aleg în domeniul literar ceva care să fi fost în foarte strânsă legătură cu lecturile mele. Așa încât a trebuit să mă cobor până în anii, atât de depărtați, ai tinerețelor mele.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Articole
Comenteaza! »

Emile Gebhart, de la Academia Franceză, fost profesor la Sorbona, scria în ziarul L’Opinion, din 28 martie 1908, următoarele:

„Un fait demeurera, pour les Francais, jusqu’a la fin des temps, incontestable, je dirais meme parole d’Evangile, s’il ne s’agissait d’Ernest Renan et de l’un des gestes les plus significatifs de sa legende. Tant que la memoire des hommes retiendra le nom et la souvenir du grand virtuose, il sera clairement etabli, par son propre temoignage consigne a la Revue des Deux Mondes, qu’en mettant le pied sur l’Acropole d’Athenes, l’ancien sulpicien fut pris comme d’eblouissement, recut un choc analogue a celui qui fit tomber Saint-Paul sur le chemin de Damas et prononca, en l’honneur d’Athena (on l’appelait alors Athene), cette priere, ou cette litanie, glorification de la Raison pure, de la Sagesse et de la Beaute… Toutes les occasions sont bonnes pour rendre aux candides auditeurs ou lectures la Priere sur l’Acropole. On la lut en musique a la statue meme de Renan, a Treguier. L’autre jour, a propos du grand Italien Carducci, mon confrere M. Richepin la rappela aux personnes qui n’y pensaient point. On oublie trop le demi-aveu de Renan, le papier (jauni, si je ne me trompe), retrouve longtemps apres et portant la Priere redigee, toute palpitante encore, au retour a l’Hotel d’Angleterre, rue d’Eole (detail ignore de ces messieurs). On ne reflechit pas assez a la figure meme de cet acte de foi paienne et rationaliste, oeuvre laborieuse d’erudition, plus semblable a la docte compilation d’une Encyclopedie allemande qu’a un elan spontane et naif de mysticisme. Je vois encore, en notre bibliotheque de l’Ecole Francaise d’Athenes ou Renan venait travailler a son gre, les monuments de philologie germanique d’ou il etait si facile de tirer le tresor d’attributs theologiques ou metaphysiques ou esthetiques d’Athena…”.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

Omul este cea mai ciudată fiinţă, de fapt unica fiinţă raţională în neraţionalul existenţei! Ce vine din vânt și nu din adânc, în vânt se duce! Omul poate fi cel ce poate curăți și îndrepta orice, dar poate fi și distrugătorul celor care l-au creat. El poate fi distrugătorul chiar și-al propriei sale existențe.

Cât trăiești să ai grijă de minte ca să nu te bage-n ceață, sau în întuneric. Să ai grijă de inimă, ca să bată numai pentru adevăr, pentru iubire și viață! Să nu–ți vinzi sufletul, că tot ce-ai fost în existența ta va fi șters, ca și cum nu ai fi fost niciodată! Pomenirea nu-i numai de bine. Multe suflete rănite, prin multe generații nu uită. Istoria și trecutul fiecăruia, ale noastre, ale tuturor, sunt dovada.

5 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
1 comentariu »

„Maupassant a înnebunit fiindcă nu credea în Dumnezeu. Acest nenorocit se îndepărtase absolut, se înstrăinase complet de divinitate.” Așa scriau pe vremuri oameni evlavioși și gingași la suflet. Astăzi s-ar zice poate, de exemplu: Maupassant s-a prăpădit de răul pesimismului, fiindcă n-a putut ajunge la o „concepție unitară de viață”. În amândouă formulele ni se prezintă, cum lesne se poate vedea, același punct de vedere nobil, cum se zice, și sublim. Eu cred că față de păreri ca aceste, mai mult pioase și binecrescute decât inteligente, n-a fost rău că în anii din urmă s-a stăruit cu oarecare băgare de seamă, și fără fraze, asupra bolii lui Maupassant. Cititorului cu educație nu-i strică să audă, chiar și mai des, că nimeni nu poate înnebuni, de-a binelea și fără hiperbolă, numai din desperare metafizică. Iar pentru istoricii literari și biografi este mai de folos, cred, să consulte câteodată psihiatria decât să se încânte cu nu-știu-ce-uri solemne, de o eleganță intelectuală foarte îndoielnică.

Pe istoricii literari îi găsesc, în general, puțin dispuși să admită o puternică influență a bolii asupra producției lui Maupassant. Obișnuit este să se dea o prelungită admirație incomparabilei sale obiectivități, și se acordă numai că, în operele din urmă, apare un caracter oarecare sentimental și duios; ori încă poate: că boala i-a sporit pesimismul. Psihiatrul Wilhelm Lange, care ne-a dat o patografie a lui Hölderlin, excelentă chiar și în părțile curat literare, scrie în studiul său critic asupra psihozei lui Maupassant : „În nuvela Le Horla se aude imbecilitatea paralitică”. Iar mai departe: „Pe când schița fantastică Sur l’eau, din 1881, este încă solid compusă, simplu și lucid scrisă, bucata intitulată Lui, din 1884, cuprinde repetări și interjecții directe ale autorului. În Horla (1887), și încă mai mult în Qui sait (1890), repetările, întrebările, suspensiile se acumulează; iar repetarea, cu evidentă satisfacție, a acelorași cuvinte cu greu găsite ne aduce aminte de perseverențele verbale ale oamenilor beți”.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »