Editura Humanitas a publicat recent cartea „Cele Zece Porunci ale zilelor noastre„, un studiu realizat de André Chouraqui, tradus în limba română de Nicoleta Neagoe.
Urmărind receptarea fiecăreia dintre cele Zece Porunci din epoca biblică până în pragul anului 2000, André Chouraqui constată că aceste legi de căpătâi ale lumii nu au fost niciodată pe deplin înţelese şi aplicate. Scopul lor – de a-l împăca pe Om cu omenescul şi cu Divinitatea – trebuie îndeplinit explicându-le mereu, fără ocultări şi deformări, ci cu grija de a le păstra autenticitatea originară. Prin ingenioasa paralelă pe care o construieşte între Declaraţia universală a îndatoririlor omului (cele Zece Porunci) şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, document fundamental după care omenirea se conduce astăzi, autorul reuşeşte să demonstreze că, departe de a fi perimate, legile marilor religii ale lumii sunt încă valabile şi sunt înglobate firesc într-o nouă etică universală.
Iată încă un caz celebru de atribuire incorectă a unei creaţii literare:
Dr. Kent M. Keith este un respectabil profesor american, autor al câtorva sute de articole publicate precum şi a nouă cărţi motivaţionale, conferenţiar în principal pe teme de leadership şi managementul dezvoltării personale.
Într-o seară de septembrie, în 1997, se afla la o întâlnire ordinară a membrilor Rotary Club din Honolulu, când unul dintre vorbitori a cerut permisiunea de a recita câteva versuri din creaţia Maicii Tereza din Calcuta, în memoria recent dispărutei misionare a carităţii. Nu mică i-a fost surpriza să constate că respectivul poem, cu titlul „Anyway” („Oricum”), este aproape identic cu un text scris de el însuşi şi publicat în urmă cu aproximativ trei decenii!
Eduardo Paes este primarul orașului Rio de Janeiro, un oraș expansiv, complicat și frumos, de 6,5 milioane de locuitori. El ne împărtășește patru idei mărețe pentru a ghida orașul – și alte orașe – către viitor, printre care soluții curajoase (și realizabile) de refacere a infrastructurii și metode de a face ca orașul să devină mai „isteț”.
De mult doream a vedea portretul lui Alexandru vodă Lăpușneanul și, aflând că se găsea la mănăstirea Pângărați, mă hotărâi a face o primblare pân-acolo. Mă pornii deci într-o amiază de la Piatra, întovărășit de doi tineri poeți și de un tânăr judecător, care, având norocire de a nu fi cât de puțin poet, se îngriji de viitor și luă cu el doi harbuji groși ca cei de Bender și o pungă mare plină de tutun. Aceste provizii ne părură cam deșănțate pentru o primblare de două ceasuri, însă urma ne încredință că, în privirea mulțumirilor trupești, e mult mai priitor de a fi cineva judecător decât amorezul muzelor.
Ne pornirăm pe la sfințitul soarelui, plini de veselie și de sperare, și, grămădiți ca vai de noi! într-o brișcă de Brașov, care, urmând obiceiului surorilor sale numite brașovence, ne scutura ca pe niște saci de nuci; dar ce ne păsa nouă! Lumea întreagă atunci era a noastră! cerul era atât de limpede și de albastru, priveliștea în toate părțile se arăta atât de veselă și măreață, toată firea ne zâmbea cu un farmec atât de dulce! Ce ne păsa nouă!…
În ceasul acela nimeni dintre noi nu și-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron, pentru că, deși zdruncinăturile briștii se înmulțeau cu cât ea se înainta pe pietrișul drumului de pe malul Bistriței, cu atât creștea și mulțumirea noastră.
Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era odată un crai care avea unsprezece băieți și o fată pe care o chema Eliza.
Cei unsprezece frați erau prinți, aveau câte o decorație la piept și sabie la șold și așa se duceau la școală; scriau cu creioane de diamant pe tăblițe de aur și învățau pe de rost tot atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, știai numaidecât că sunt prinți. Eliza, sora lor, ședea pe un scăunel de sticlă și avea o carte cu poze care costase o mulțime de parale. Trăiau bine copiii, numai că asta n-a ținut prea mult!
Tatăl lor, craiul, s-a însurat cu o crăiasă rea și hapsână, căreia nu-i erau dragi copiii. Au putut să vadă asta chiar de la început; în palat era petrecere mare și ei s-au apucat să se joace de-a musafirii; de obicei, când se jucau așa căpătau o mulțime de prăjituri și de mere coapte, acum însă crăiasa cea nouă le-a dat o ceașcă cu nisip și le-a spus că se pot juca foarte bine și așa.
În mijlocul unei minunate grădini se înălța o tufă de trandafiri plină de flori, iar în cea mai frumoasă floare trăia un spiriduș atât de mic încât nici cea mai ageră privire a unui om nu îl putea zări. Era la fel de drăguț și chipeș ca și un copil , și era înzestrat cu aripi care i se întindeau de la umeri până la picioare.
În spatele fiecărei petale a trandafirului, el avea câte un mic dormitor cu un pătuț ca de puf. Cât de parfumate erau camerele sale, și cât de transparenți și strălucitori erau pereții acestora, căci ei erau făcuți cu toții din petalele roze ale trandafirului!
Cât era ziua de lungă, spiridușul zburda sub razele calde ale soarelui și zbura din floare in floare, dansa printre aripile multicolore ale fluturașilor sau măsura cu pasul cât de lungă putea fi frunza unei plante. Pentru că, vedeți voi, frunza unei flori cuprindea pentru el tot atâtea drumuri și șosele cât o întreagă țară. Se putea întâmpla ca o astfel de călătorie să nu se sfârșească nici măcar până la apusul soarelui!
Editura Humanitas a publicat recent cartea „Cele Zece Porunci ale zilelor noastre„, un studiu realizat de André Chouraqui, tradus în limba română de Nicoleta Neagoe.
Încarc...
10 voturi
