Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era odată un crai care avea unsprezece băieți și o fată pe care o chema Eliza.

Cei unsprezece frați erau prinți, aveau câte o decorație la piept și sabie la șold și așa se duceau la școală; scriau cu creioane de diamant pe tăblițe de aur și învățau pe de rost tot atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, știai numaidecât că sunt prinți. Eliza, sora lor, ședea pe un scăunel de sticlă și avea o carte cu poze care costase o mulțime de parale. Trăiau bine copiii, numai că asta n-a ținut prea mult!

Tatăl lor, craiul, s-a însurat cu o crăiasă rea și hapsână, căreia nu-i erau dragi copiii. Au putut să vadă asta chiar de la început; în palat era petrecere mare și ei s-au apucat să se joace de-a musafirii; de obicei, când se jucau așa căpătau o mulțime de prăjituri și de mere coapte, acum însă crăiasa cea nouă le-a dat o ceașcă cu nisip și le-a spus că se pot juca foarte bine și așa.

Peste vreo săptămână, crăiasa a dus-o pe Eliza la țară, la niște țărani, iar pe prinți atâta i-a tot vorbit de rău față de crai, că acesta nici nu s-a mai îngrijit deloc de ei.

– Duceți-vă și voi în lumea largă, le-a spus crăiasa cea hapsână; zburați ca niște păsări fără glas!

Dar n-a fost chiar așa de rău cum ar fi vrut ea. Prinții s-au prefăcut în unsprezece lebede frumoase. Au scos un strigăt și au ieșit în zbor pe ferestrele palatului și au luat-o peste parc și peste pădure.

Era dis-de-dimineață tare când au trecut pe la căsuța în care stătea sora lor Eliza. La vremea asta ea dormea. S-au învârtit pe deasupra casei, și-au întins gâturile lungi și au bătut din aripi, dar nimeni nu i-a văzut, nici nu i-a auzit. Așa că au plecat mai departe, s-au înălțat deasupra norilor și s-au tot dus până au ajuns la o pădure care se întindea chiar până la marginea mării.

Eliza ședea în căsuța țăranului și se juca cu o frunză verde de brusture, că altă jucărie n-avea; făcuse o gaură în frunză și acum se uita prin gaură la soare și i se părea că vede ochii limpezi ai fraților ei și când razele de soare îi alunecau pe obraz parcă ar fi sărutat-o ei.

Zilele treceau toate la fel. Când vântul se strecura printre tufele de trandafir din grădină și șoptea: „Cine-i mai frumos decât voi?”, trandafirii clătinau din cap și spuneau: „Eliza”. Când vreo babă ședea duminică la ușă cu cartea de rugăciuni pe genunchi și vântul întorcea filele și spunea cărții: „Cine-i mai cucernică decât tine?”, cartea răspundea: „Eliza”. Și chiar așa era cum spuneau trandafirii și cartea de rugăciuni.

Când a împlinit cincisprezece ani s-a întors acasă. Dar când a văzut crăiasa cât era de frumoasă, i-a fost ciudă pe fată și grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebădă ca și pe frații ei, dar n-a îndrăznit să facă asta chiar îndată, fiindcă craiul voia să-și vadă fiica.

Crăiasa s-a dus de dimineață în odaia ei de baie, care era de marmură, cu sofale moi și covoare scumpe. A luat trei broaște, le-a sărutat și a spus uneia din ele: „Când are să intre în baie Eliza, să te așezi pe capul ei ca să se facă proastă ca tine!” Altei broaște i-a spus: „Așează-te pe fruntea ei ca să se facă urâtă ca tine și tată-său să n-o mai cunoască!”, iar celei de-a treia broaște i-a spus: „Așează-te pe inima ei, ca să nu mai fie cu cugetul curat și să o doară inima!”

După aceea a băgat în apă cele trei broaște și apa deodată s-a făcut verde; a chemat-o pe Eliza, a dezbrăcat-o și a pus-o să intre în apă. Și când Eliza a intrat în apă, o broască i s-a pus în păr, alta pe frunte și alta pe piept, însă Eliza parcă nici nu le-ar fi simțit. Când a ieșit din baie, pe apă au rămas trei flori roșii de mac. Dacă broaștele n-ar fi fost veninoase și nu le-ar fi sărutat vrăjitoarea, s-ar fi prefăcut în trandafiri roșii, dar oricum, tot în flori au trebuit să se prefacă, fiindcă șezuseră pe capul și pe inima Elizei și Eliza era așa de cucernică și de nevinovată încât farmecele nu aveau asupra ei nici o putere.

Crăiasa, când a văzut așa, a frecat-o pe fată cu zeamă de nucă și a înnegrit-o toată, a uns-o pe față cu o alifie rău mirositoare și i-a încâlcit părul. Așa că acuma era cu neputință s-o mai cunoască cineva.

Tată-su s-a speriat când a văzut-o și a spus că nu-i fata lui; nimeni n-a mai cunoscut-o, numai câinele din curte și cu rândunelele știau că-i ea, dar pe ei nu-i întreba nimeni.

Biata Eliza a început să plângă și s-a gândit la cei unsprezece frați ai ei, care acuma nu mai erau acolo. A plecat amărâtă de la palat și a umblat o zi întreagă pe câmp și prin mlaștini și seara a ajuns la o pădure mare. Nu mai știa nici ea încotro să apuce și era tare necăjită și îi era dor de frații ei, care de bună seamă că fuseseră alungați ca și ea. Voia să-i caute și să-i găsească.

Abia apucase să intre în pădure și a prins-o noaptea. Cum nu mai știa pe unde să meargă, s-a așezat pe mușchiul moale, și-a spus rugăciunea și și-a pus capul pe o buturugă. Era o liniște adâncă, nu bătea vântul și de jur împrejur, prin iarbă și pe mușchi, străluceau o sumedenie de licurici; când a atins o creangă cu mâna, gândacii luminoși au căzut peste ea ca niște stele căzătoare.

Toată noaptea i-a visat pe frații ei; se făcea că se jucau ca altădată, când erau mici, scriau cu creioane de diamant pe tăblițe de aur și se uitau în cartea cu poze care costase o mulțime de parale, însă pe tăbliță nu mai scriau ca altădată linii și rotocoale, ci isprăvile vitejești pe care le făcuseră; tot ce trăiseră și văzuseră de atunci încoace. Și în carte toate prinseseră viață, păsările cântau și oamenii ieșeau din carte și vorbeau cu Eliza și cu frații ei, dar când se întorcea fila, ei săreau repede înăuntru, ca să nu se încurce pozele.

Când s-a trezit, soarele era sus. Eliza nu putea să-l vadă, fiindcă copacii își întindeau crengile dese deasupra ei, dar razele se jucau printre frunze și fluturau ca un văl de aur. Mireasma răcoroasă a pădurii o învăluia și păsările aproape că i se așezau pe umeri. Auzea un murmur de apă; erau niște pâraie care se vărsau într-un lac cu fundul de nisip moale. Pe mal erau tufișuri dese, numai într-un loc era o deschizătură pe care o făcuseră cerbii și pe aici s-a scoborât și Eliza către apă. Lacul era așa de limpede încât, dacă vântul n-ar fi mișcat crengile, ai fi putut crede că-i zugrăvit, așa de deslușit se oglindeau pe luciul lui frunzele, și cele luminate de soare, și cele care stăteau în umbră.

Când și-a zărit fața în apă, s-a speriat văzând cât era de urâtă și de neagră. Dar când a luat apă în pumni și s-a frecat pe față și pe ochi, pielea iar s-a înălbit; atunci s-a dezbrăcat și s-a băgat în apă; o fată mai frumoasă decât ea nu se mai afla pe lume. După ce s-a îmbrăcat iar și și-a împletit părul, s-a dus la un pârâu, a luat în pumni apă, a băut și a intrat iar în pădure, fără să știe nici ea încotro merge. Se gândea la frații ei și se gândea că Dumnezeu n-are s-o lase să piară; doar el pusese să crească meri sălbatici prin pădure, ca să aibă ce mânca vreun rătăcit flămând cum era ea. Și chiar a găsit un măr de-aceștia cu crengile încovoiate de atâtea mere câte avea. A mâncat până s-a săturat, a pus crengile proptele și a plecat mai departe, în întunericul pădurii. Era așa de mare liniștea încât își auzea pașii când călca pe frunzele uscate. Nu era nici o pasăre nicăieri și razele de soare nu străbăteau prin frunzișul des; trunchiurile copacilor erau așa de aproape unul de altul încât făceau ca un zid de jur împrejurul ei. Era o singurătate cum nu mai pomenise ea niciodată.

Noaptea a venit, dar de data asta nu mai era nici un licurici. Mâhnită, s-a așezat jos ca să doarmă și i se părea că ramurile de deasupra ei s-au dat într-o parte și Dumnezeu se uita blând la ea, și îngerașii se uitau și ei peste umerii și pe sub brațele lui, ca s-o vadă. Dimineața, când s-a trezit, nu știa dacă visase sau dacă fusese chiar așa.

A pornit iar prin pădure și s-a întâlnit cu o babă care culegea într-un paner zmeură și mure. Baba i-a dat și ei mure și zmeură. Eliza a întrebat-o dacă n-a văzut unsprezece prinți călări prin pădure.

– Nu, a spus baba, da’ ieri am văzut unsprezece lebede pe-un râu aici aproape și fiecare cu câte o coroană de aur pe cap.

Baba a dus-o pe Eliza până la un pripor, la picioarele căruia șerpuia un râu mititel; copacii de pe maluri își întindeau unii către alții ramurile stufoase și acolo unde nu ajunseseră să se împreune își smulseseră din pământ rădăcinile și atârnau cu crengile încâlcite peste apă.

Eliza și-a luat rămas bun de la babă și a pornit de-a lungul râului până a ajuns la malul mării. Marea se întindea în fața ei, dar nu se zărea nici o luntre; cum să meargă mai departe? Și cum stătea ea așa pe gânduri, privirile i-au căzut pe pietricelele care umpleau țărmul.

Sticlă, fier, piatră, tot ce arunca marea pe țărm era șlefuit și poleit și căpătase înfățișarea apei care era mai moale decât mâna ei gingașă. Și ea s-a gândit: „Apa se mișcă mereu și tot ce-i aspru netezește; tot așa am să fiu și eu, neostenită; vă mulțumesc că m-ați învățat asta, voi, valuri veșnic mișcătoare! Îmi spune inima că o dată și o dată aveți să mă duceți la frații mei dragi”.

Pe iarba de mare udă de pe țărm erau unsprezece pene albe de lebădă. Eliza le-a strâns și le-a luat. Era singurătate mare și acolo, dar Eliza nu se simțea singură, fiindcă marea era mereu alta; în câteva ceasuri își schimba înfățișarea mai mult decât un lac într-un an întreg. Când trecea câte un nor mare și negru, marea parcă zicea: pot să fiu și întunecată; pe urmă bătea vântul și valurile erau albe de spumă, iar când norii erau roșii și vântul stătea, marea era trandafirie și pe urmă era iarăși când verde, când albă, dar oricât ar fi fost de liniștită, lângă țărm apa tot se mișca; se ridica domol ca pieptul unui copil care doarme. Când soarele tocmai asfințea, Eliza a văzut cum veneau din larg unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap; zburau una după alta și de departe parcă erau o panglică lungă, albă. Eliza s-a ascuns după un tufiș; lebedele s-au lăsat jos și și-au scuturat aripile mari și albe. Când soarele s-a scufundat în apă, lebedele deodată s-au preschimbat în oameni; în fața Elizei stăteau acuma cei unsprezece prinți frumoși, frații ei. Fata a scos un țipăt. Cu toate că se schimbaseră mult de când nu-i mai văzuse, a ghicit că frații ei erau. S-a repezit în brațele lor, a spus fiecăruia pe nume și frații nu mai puteau de bucurie că au găsit-o iar pe sora lor, care acuma era mare și frumoasă. Râdeau și plângeau și spuneau cât de rău se purtase mama vitregă cu ei toți.

– Noi, a zis fratele cel mai mare, suntem lebede numai cât stă soarele pe cer; îndată ce soarele apune ne căpătăm iar înfățișarea omenească. De aceea trebuie să avem grijă ca la apusul soarelui să avem pământul sub picioare, fiindcă dacă ne prinde noaptea în văzduh, deasupra apei, cădem în chip de oameni în apă și ne înecăm. Nu locuim aici. Stăm într-o țară tot așa de frumoasă ca asta, de cealaltă parte a mării, dar drumul până acolo e lung. Trebuie să trecem în zbor marea și nu-i nici o insulă pe care să poposim noaptea. Este numai o stâncă îngustă în mijlocul mării; de-abia avem loc să stăm strânși unul lângă altul; când marea-i zbuciumată, valurile ne stropesc până sus, dar noi stăm neclintiți și mulțumim lui Dumnezeu că avem unde să poposim. Și stăm așa toată noaptea, cu chipurile noastre de oameni; dacă n-ar fi stânca asta, n-am putea să ne mai vedem niciodată țara noastră dragă, fiindcă ne trebuie două zile, cele mai lungi ale anului, ca să ajungem până aici. Numai o dată pe an ne este îngăduit să ne întoarcem în țară și nu putem sta decât unsprezece zile, în care timp zburăm pe deasupra pădurii de unde putem să zărim palatul în care ne-am născut și unde stă tata și să vedem turla bisericii în care-i înmormântată mama. Aici parcă toți copacii și toate tufișurile sunt rude cu noi, aici aleargă pe câmpie caii sălbatici pe care i-am văzut în copilăria noastră, aici lemnarii cântă vechi cântece după care jucam când eram copii, aici e patria noastră, încoace ne trage mereu inima să venim și aici, în sfârșit, te-am găsit surioară dragă. Numai două zile putem să mai rămânem și după aceea trebuie să plecăm iar pe deasupra mării, într-o țară minunată, dar care nu-i țara noastră. Dar cum să te luăm cu noi, că n-avem nici corabie, nici luntre?

– N-aș putea oare să vă mântui de vrajă? i-a întrebat ea. Și așa au stat de vorbă mai toată noaptea și au ațipit doar câteva ceasuri.

Eliza s-a trezit de fâlfâitul aripilor pe deasupra ei. Frații se schimbaseră iar în lebede. Au zburat de câteva ori de jur împrejur, apoi și-au întins aripile și au plecat în zori; cel mai tânăr însă a rămas în urmă, s-a lăsat în jos și și-a plecat capul pe genunchii ei și ea l-a mângâiat pe aripi; toată ziua au stat așa împreună. Către seară au venit și ceilalți și când soarele a asfințit, s-au prefăcut iar în oameni.

– Mâine – au spus ei – plecăm și nu ne mai putem întoarce decât peste un an. Nu putem să te lăsăm aici. Mai bine hai cu noi. Suntem destul de voinici ca să te ducem în brațe, atunci de ce adică n-am putea să te luăm pe aripi și să zburăm cu tine pe deasupra mării?

– Da, da, luați-mă cu voi! a spus Eliza.

Toată noaptea au lucrat și au împletit o plasă mare și groasă din răchită mlădioasă și trestie tare. Au pus-o pe Eliza în plasă și, când a răsărit soarele și frații s-au prefăcut iar în lebede, au apucat plasa cu pliscurile și s-au înălțat în zbor, spre nori, cu sora lor, care încă dormea. Razele soarelui îi cădeau drept pe obraz și de aceea o lebădă zbura chiar deasupra capului ei, ca să-i facă umbră cu aripile.

Erau departe-n larg când Eliza s-a trezit; întâi a crezut că visează când s-a văzut dusă așa prin aer pe deasupra mării. Lângă ea erau o creangă de zmeură și o legătură de rădăcini bune de mâncat. Fratele cel mai mic le culesese și le pusese acolo. Ea i-a mulțumit c-un zâmbet, fiindcă știa care era: era acela care îi zbura deasupra capului și îi făcea umbră cu aripile.

Erau așa de sus încât o corabie dedesubtul lor părea un pescăruș alb. Deodată au ajuns deasupra unui nor mare, dar când Eliza s-a uitat mai bine, era un munte și pe munte alergau umbra ei și umbrele celor unsprezece lebede. Era o priveliște mai minunată decât tot ce văzuse ea vreodată. Dar când soarele s-a urcat mai sus pe cer și muntele a rămas în urmă, au pierit și umbrele.

Toată ziua au zburat prin văzduh ca o săgeată zbârnâitoare; totuși mergeau mai încet decât de obicei, fiindcă acuma o duceau și pe Eliza cu ei. Vremea a început să se strice. Se făcea seară. Eliza vedea cu îngrijorare cum soarele se lasă către asfințit și stânca din mijlocul mării nu se zărea. I se părea că lebedele dădeau și mai tare din aripi. Era vina ei că nu puteau să zboare destul de repede; când soarele avea să apună, ei aveau să se facă iar oameni, să cadă în apă și să se înece. Se ruga în gând lui Dumnezeu, dar stânca tot nu se zărea. Se întuneca și vântul bătea tot mai tare, vestind furtuna. Norii deși și negri acoperiră cerul amenințător și plin de fulgere, care țâșneau unul după altul.

Soarele ajunsese chiar la marginea apei. Elizei îi bătea inima cu putere. Deodată lebedele se lăsară în jos așa de repede încât ea a crezut că se prăbușesc; dar ele au zburat mai departe. Soarele era pe jumătate în apă; deodată se zări sub dânsa stânca. De sus nu părea mai mare decât o focă cu capul afară din apă. Soarele se cobora repede din dosul zării; acuma nu mai era decât ca o stea. În sfârșit, piciorul ei atinse stânca și soarele se stinse cum se stingea cea din urmă pâlpâire a unei hârtii aprinse. Frații stăteau braț la braț în jurul ei și nu era loc pe stâncă decât numai pentru ei toți. Marea se lovea de stâncă și împrăștia o ploaie de stropi peste dânșii; cerul era mereu sfâșiat de fulgere și tunetul bubuia întruna, dar frații și cu sora se țineau de mână și asta le dădea mângâiere și curaj.

A doua zi în zori vremea s-a liniștit; cum a răsărit soarele, lebedele au plecat în zbor cu Eliza. Marea era încă zbuciumată; de sus, de unde erau ei, spuma albă de pe întinsul verde întunecat al valurilor parcă ar fi fost milioane de lebede care pluteau pe apă.

Când soarele era sus, Eliza a văzut în fața ei plutind în văzduh niște munți cu piscuri acoperite de zăpadă; în mijlocul lor se ridica un palat mare și înalt, cu mai multe rânduri de stâlpi, unii peste alții; în jurul lui erau păduri de palmieri și flori minunate, mari cât niște roți de moară. Ea a întrebat dacă asta e țara la care trebuiau să ajungă, dar lebedele au clătinat din cap, fiindcă ceea ce vedea ea era palatul pe care și-l clădește în nori Fata Morgana, și care se schimba mereu, și în care oamenii nu pot pătrunde. Eliza s-a uitat mai bine și deodată munții, pădurile și palatul s-au prăbușit și în locul lor au răsărit douăzeci de biserici, toate la fel, cu turnuri înalte și ferestre arcuite. Parcă se auzea și orga, dar era numai marea care vuia. Când s-au apropiat, bisericile s-au preschimbat în tot atâtea corăbii, iar când Eliza s-a uitat mai bine a văzut că erau neguri care pluteau pe apă. Într-adevăr, totul în fața lor se schimba mereu. În sfârșit au zărit țara cea aievea la care voiau să ajungă. În fața lor, departe, erau munți albaștri, păduri de cedri, orașe și palate. Soarele nu asfințise când au ajuns la o peșteră în care mușchiul moale era ca un covor.

– Să vedem ce-ai să visezi aici la noapte – a spus fratele cel mai mic și i-a arătat odaia ei de culcare.

– Să dea Dumnezeu să visez cum aș putea să vă scap – a spus ea.

S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute și s-a culcat. Deodată i s-a părut că zboară și ajunge la palatul zânei Morgana. Zâna i-a ieșit înainte, frumoasă și strălucitoare, și totuși semăna cu baba din pădure care îi dăduse zmeură și-i spusese de lebedele cu coroane de aur pe cap.

– Frații tăi pot să scape – a zis zâna – numai să ai răbdare și să nu-ți fie frică. E drept că apa, deși e mai moale decât mâinile tale, totuși șlefuiește pietrele, dar ea nu simte durerea pe care au s-o simtă degetele tale și ea nu are o inimă și nu simte frica și chinul pe care ai să le simți tu. Vezi tu urzica asta pe care o țin în mână? Urzici de acestea cresc prin preajma peșterii în care dormi tu acuma și numai acestea care cresc pe-aici și cele care cresc în cimitir sunt bune. Pe acestea tu trebuie să le culegi și să nu te sperii că au să te usture mâinile. După aceea să le zdrobești cu piciorul și să faci din ele fire și cu firele acestea să țeși și să coși unsprezece cămăși cu mâneci lungi și să le arunci peste cele unsprezece lebede și atunci vraja are să se desfacă. Dar să știi că din clipa în care ai să începi lucrul și până ai să-l isprăvești nu trebuie să vorbești deloc, chiar dacă ar trece ani și ani de zile. Cel dintâi cuvânt pe care îl vei rosti va străpunge ca un cuțit inima fraților tăi; de limba ta atârnă viața lor. Bagă bine de seamă!

Zâna a lovit-o ușurel cu urzica peste mână; Eliza a simțit ca o arsură și s-a trezit. Se făcuse ziuă și lângă ea era o urzică la fel cu aceea din vis. Fata a căzut în genunchi, a mulțumit lui Dumnezeu și a ieșit din peșteră ca să-și înceapă lucrul.

Culegea urzici cu mâinile ei gingașe și urzicile o ardeau ca focul; mâinile și brațele ei erau pline de bășici, dar ea îndura bucuroasă orice, numai să poată scăpa pe frații ei de vrajă. Zdrobea urzicile cu piciorul și le prefăcea în fire verzi.

După ce a apus soarele, au venit frații și s-au speriat când au văzut că Eliza e rănită; ei credeau că-i iar vreo vrajă de-a mașterii; când însă i-au văzut mâinile, au înțeles ce face sora lor pentru dânșii și fratele cel mai mic a început să plângă pe mâinile ei și acolo unde cădeau lacrimile bășicile usturătoare piereau.

Toată noaptea a lucrat, fiindcă simțea că nu mai are liniște până nu scapă de vrajă pe frații ei. În ziua următoare, după ce lebedele au plecat, ea a rămas singură, dar niciodată n-a trecut vremea mai repede. O cămașă era gata; tocmai începuse pe-a doua când deodată s-a auzit un corn de vânătoare. Eliza s-a speriat. Cornul suna tot mai aproape și s-auzeau și câinii lătrând. Eliza a intrat repede în peșteră, și-a adunat grămadă urzicile pe care le culesese și le zdrobise și s-a așezat pe ele.

Deodată din râpă a ieșit un câine și după el altul, și încă unul; toți au început să latre la gura peșterii și în curând vânătorii au fost și ei acolo să vadă ce-i. Cel mai frumos dintre ei și care era craiul țării aceleia s-a apropiat de Eliza; fată mai frumoasă decât ea nu văzuse niciodată.

– Cum ai ajuns aici, fată frumoasă? a întrebat-o el.

Eliza a dat numai din cap, pentru că n-avea voie să vorbească, că dacă vorbea punea în primejdie viața fraților ei. Mâinile și le-a ascuns sub șorț, ca să nu vadă craiul ce trebuia ea să îndure.

– Hai cu mine! a spus el; nu trebuie să mai stai aici! Dacă ești tot așa de bună pe cât ești de frumoasă, am să te îmbrac numai în catifea și-n mătase, am să-ți pun pe cap coroană de aur și ai să stai în palatul cel mai frumos pe care-l am.

Și craiul a luat-o pe Eliza și a așezat-o pe cal lângă el. Ea plângea și-și frângea mâinile. Și atunci craiul a spus:

– Eu îți vreau numai binele. O dată și o dată ai să-mi mulțumești.

Și a pornit cu ea prin munți, cu vânătorii după dânsul. Soarele asfințea când au ajuns în cetatea de scaun a țării, oraș cu multe biserici și palate. Craiul a dus-o pe Eliza la palatul lui, unde prin săli de marmură clipoceau havuzuri și pereții erau zugrăviți și tavanele erau și ele zugrăvite. Eliza însă nu se uita la nimic, era mâhnită și plângea. Slujitoarele au îmbrăcat-o cu haine scumpe, i-au pus mărgăritare în păr și mănuși în degetele urzicate.

Gătită cum era acuma, era atât de frumoasă încât curtenii s-au închinat și mai adânc în fața ei și craiul a hotărât să se însoare cu ea, deși duhovnicul curții clătina din cap și zicea că fata asta frumoasă, găsită în pădure, era o vrăjitoare care l-a orbit pe crai și i-a furat mințile.

Craiul însă nu a ascultat ce spune, a pus muzica să cânte, a poruncit cele mai bune bucate și a pus fete frumoase s-o însoțească dansând. Apoi a dus-o pe Eliza prin grădini pline de miresme și prin odăi mărețe, dar ea nici nu zâmbea măcar, fiindcă era năpădită de durere. Când au ajuns în odăile ei, craiul a deschis o ușă și i-a arătat Elizei o cămăruță așternută cu covoare verzi și scumpe și care semăna cu peștera în care o găsise. Pe jos era mănunchiul de fire pe care ea le scosese din urzici și de-un cui era atârnată cămașa pe care tocmai o isprăvise; toate fuseseră aduse de un vânător, care le socotise drept o ciudățenie.

– Aici ai să crezi că ești tot la tine acasă – a spus craiul. Uite și lucrul pe care-l lucrai.

Când Eliza a văzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet i-a răsărit pe buze și sângele i s-a întors în obraji. S-a gândit la mântuirea fraților ei, a sărutat mâna craiului și el a strâns-o la piept și a poruncit să tragă clopotele și să vestească nunta. Frumoasa fată mută din pădure era acum crăiasa țării aceleia.

Duhovnicul i-a spus craiului câteva vorbe rele la ureche, dar ele n-au ajuns până la inima lui. Nunta s-a făcut și duhovnicul a trebuit chiar el să-i puie Elizei pe cap coroana și când i-a pus-o i-a apăsat-o așa de tare pe frunte că a durut-o. Dar inima o durea și mai tare când se gândea la frații ei și durerile trupului nu le mai simțea. Gura ei era mută; fiindcă o singură vorbă ar fi curmat viața fraților ei, dar ochii ei vorbeau și arătau o adâncă dragoste craiului celui bun și frumos, care făcea tot ce putea ca s-o bucure. Îi era drag tot mai tare și mult ar fi vrut ea să-i spună ce are pe suflet și ce o doare. Dar nu putea, trebuia să fie mută și mută să săvârșească lucrul pe care-l începuse. Noaptea se scula de lângă el și se ducea în cămăruță și țesea cămașă după cămașă; dar când s-o înceapă pe a șaptea, n-a mai avut fire.

În cimitir ea știa că sunt urzici de care avea nevoie, dar trebuie să se ducă chiar ea să le culeagă; cum să facă oare ca s-ajungă până la ele? „Ce-i durerea degetelor pe lângă chinul pe care îl îndură inima mea? se gândea ea. Trebuie să încerc numaidecât!” Cu inima strânsă ca și cum ar fi făcut ceva rău, a ieșit pe furiș în grădina luminată de lună, a pornit prin aleile lungi, apoi pe străzile pustii și a ajuns la cimitir.

Un singur om o văzuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz pe când toată lumea dormea. Și el se gândi că avusese dreptate când spusese că nu-i lucru curat cu crăiasa; era fără nici o îndoială vrăjitoare și înșelase pe crai și pe toată lumea.

Duhovnicul a spus craiului ce văzuse și ce credea el că ar fi și, la vorbele aspre pe care le rostea, pe obrajii craiului au curs două lacrimi grele. În inima lui a pătruns îndoiala. Noaptea s-a prefăcut că doarme, dar n-a dormit și a văzut cum Eliza s-a sculat și s-a dus încetișor în cămăruța ei; și asta se întâmpla în fiecare noapte.

Cu fiecare zi care trecea, fața craiului se întuneca tot mai tare. Eliza vedea asta, dar nu înțelegea de ce și se îngrijora, dar și mai tare se îngrijora când se gândea la frații ei. Cu lacrimi fierbinți, ea uda catifeaua și purpura crăiască. Și iată că lucrul ei s-apropia de sfârșit; doar o cămașă mai trebuia, dar acuma iar nu mai avea fire și nici o urzică; trebuia deci să se mai ducă o dată, cea din urmă, la cimitir și să culeagă niște urzici. Se gândea cu frică la drumul până acolo, dar nu s-a lăsat clintită în voința ei.

Noaptea a ieșit din palat și s-a dus, dar de data asta craiul și duhovnicul s-au luat după ea; au văzut cum Eliza a intrat pe poarta cimitirului și când au intrat și ei au văzut cum niște vrăjitoare ședeau pe o lespede de mormânt. Craiul și-a întors capul în altă parte, fiindcă și-a închipuit că printre ele e și aceea care adormise aseară cu capul pe pieptul lui.

– Poporul o va judeca! a spus el și poporul a judecat-o și a osândit-o să fie arsă pe rug.

Au luat-o pe Eliza din odăile cele frumoase și au dus-o într-o hrubă neagră și umedă în care vântul intra șuierând printre gratii; în loc de catifea și mătase i-au dat mănunchiul de urzici ca să-și pună capul pe ele. Cămășile aspre și usturătoare pe care le țesuse i le-au dat ca să se înveselească, dar nimic n-ar fi putut să-i fie mai drag decât ele și ea a început iar să lucreze ca să le isprăvească. Afară, copiii de pe uliță cântau cântece în care își băteau joc de dânsa și nimeni nu-i spunea o vorbă de mângâiere.

Spre seară iată că la gratii s-a auzit un fâlfâit de aripi; era fratele cel mai mic; aflase unde era soră-sa și venise s-o vadă. Ea a început să plângă de bucurie, deși se gândea că noaptea asta avea să fie cea din urmă pe care o mai avea de trăit. Dar bine cel puțin că erau cămășile aproape gata și frații ei erau aici!

Duhovnicul a venit să stea în ceasul din urmă cu dânsa, fiindcă așa făgăduise craiului; dar ea a clătinat din cap și l-a rugat din ochi să plece. Noaptea asta voia să-și isprăvească lucrul, că dacă nu-l isprăvea, atunci toate fuseseră degeaba, necazurile, lacrimile și nopțile ei nedormite. Duhovnicul a plecat spunându-i vorbe aspre. Eliza însă știa că era nevinovată și nu s-a sinchisit de vorbele lui și s-a pus să lucreze.

Șoriceii umblau repede încoace și încolo și îi aduceau urzicile la picioare, ca s-o ajute și ei cât de cât. La fereastră a venit o pasăre și i-a cântat toată noaptea tot cântece vesele, ca s-o îmbărbăteze.

Cu vreun ceas înainte de răsăritul soarelui, cei unsprezece frați au venit la poarta palatului și au cerut să fie duși în fața craiului. Li s-a răspuns că nu se poate, e noapte, craiul doarme și nu vrea să fie trezit. S-au rugat, au amenințat, a venit straja, a ieșit și craiul și a întrebat ce este; dar tocmai atunci a răsărit soarele și pe cei unsprezece frați nu i-a mai văzut nimeni; dar pe deasupra castelului zburau unsprezece lebede.

La poarta orașului se adunase lume de pe lume să vadă cum au s-o ardă pe vrăjitoare. O mârțoagă trăgea căruța în care era Eliza; o îmbrăcaseră cu o rochie de pânză de sac, părul ei cel frumos îi atârna desfăcut pe umeri, obrajii îi erau galbeni, buzele i se mișcau încetișor și degetele ei împleteau firele verzi de urzică. Nici chiar pe drumul către moarte ea nu-și lăsa lucrul. La picioarele ei erau zece cămăși, la a unsprezecea lucra acuma. Lumea râdea de ea:

– Ia uite vrăjitoarea cum tot șoșotește! Nu spune rugăciuni, cine știe ce vrăji o fi făcând! Și și-a luat și lucrul ei afurisit! Să i-l rupem în bucăți!

Și lumea s-a repezit și a vrut să ia cămășile și să le rupă, dar deodată au venit în zbor unsprezece lebede și s-au așezat de jur împrejurul ei în căruță și au început să dea din aripi. Lumea s-a tras înapoi speriată.

– E semn ceresc! E nevinovată! șopteau mulți, dar nu îndrăzneau să spună cu glas tare.

Călăul a luat-o de mână, dar Eliza a aruncat cele unsprezece cămăși peste lebede și deodată au răsărit unsprezece prinți frumoși; numai cel mai tânăr avea la un umăr aripă în loc de braț, deoarece cămașa lui avea numai o mânecă, din pricină că Eliza nu mai avusese timp s-o facă și pe cealaltă.

– Acuma pot să vorbesc! a spus ea. Sunt nevinovată!

Când lumea a văzut ce s-a întâmplat, s-a închinat în fața ei, dar ea a căzut leșinată în brațele fraților ei: încordarea, spaima și durerea o copleșiseră.

– Da, e nevinovată! a spus fratele cel mai mare și a povestit tot ce se întâmplase. În timp ce vorbea s-a răspândit o mireasmă parcă de mii și mii de trandafiri, fiindcă fiecare lemn din rug făcuse rădăcini și scosese ramuri. Rugul era acuma ca o tufă mare de trandafiri roșii, care toți erau înfloriți, în vârf cu o floare albă și strălucitoare, care lumina ca o stea. Craiul a cules-o și a prins-o Elizei în piept. Și atunci ea s-a trezit ușoară și senină.

Toate clopotele au început să bată singure și păsări multe au venit în stoluri; și a fost iar nuntă la palat, dar o nuntă cum nici un crai nu mai văzuse vreodată.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »