Emile Gebhart, de la Academia Franceză, fost profesor la Sorbona, scria în ziarul L’Opinion, din 28 martie 1908, următoarele:
„Un fait demeurera, pour les Francais, jusqu’a la fin des temps, incontestable, je dirais meme parole d’Evangile, s’il ne s’agissait d’Ernest Renan et de l’un des gestes les plus significatifs de sa legende. Tant que la memoire des hommes retiendra le nom et la souvenir du grand virtuose, il sera clairement etabli, par son propre temoignage consigne a la Revue des Deux Mondes, qu’en mettant le pied sur l’Acropole d’Athenes, l’ancien sulpicien fut pris comme d’eblouissement, recut un choc analogue a celui qui fit tomber Saint-Paul sur le chemin de Damas et prononca, en l’honneur d’Athena (on l’appelait alors Athene), cette priere, ou cette litanie, glorification de la Raison pure, de la Sagesse et de la Beaute… Toutes les occasions sont bonnes pour rendre aux candides auditeurs ou lectures la Priere sur l’Acropole. On la lut en musique a la statue meme de Renan, a Treguier. L’autre jour, a propos du grand Italien Carducci, mon confrere M. Richepin la rappela aux personnes qui n’y pensaient point. On oublie trop le demi-aveu de Renan, le papier (jauni, si je ne me trompe), retrouve longtemps apres et portant la Priere redigee, toute palpitante encore, au retour a l’Hotel d’Angleterre, rue d’Eole (detail ignore de ces messieurs). On ne reflechit pas assez a la figure meme de cet acte de foi paienne et rationaliste, oeuvre laborieuse d’erudition, plus semblable a la docte compilation d’une Encyclopedie allemande qu’a un elan spontane et naif de mysticisme. Je vois encore, en notre bibliotheque de l’Ecole Francaise d’Athenes ou Renan venait travailler a son gre, les monuments de philologie germanique d’ou il etait si facile de tirer le tresor d’attributs theologiques ou metaphysiques ou esthetiques d’Athena…”.
Aveam de gând să scriem o schiță critică despre talentatul și simpaticul nostru nuvelist Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Spre acest sfârșit am citit multe din criticile ce s-au scris despre dânsul și, citindu-le, ne-am schimbat ideea; ne-am hotărât să spunem câteva cuvinte despre critica noastră, despre cum este ea și cum ar trebui să fie. Aceste câteva cuvinte despre critică ne par trebuitoare înainte de a urma cu cercetările noastre.
Oricine își va arunca ochii asupra criticilor ce se fac la noi, fie în foiletoane, fie în reviste, nu va putea să nu se simtă mâhnit. Critica românească, cu foarte mici excepții, e cât se poate de deșartă, o critică de frunzăreală. E mare rețeta în literatura noastră, dar mai mare încă în critică. Critica la noi nici n-are o viață neatârnată, ea trăiește pe lângă literatura artistică, din viața acestei literaturi, și nu pentru a-i da vreun ajutor, ci mai degrabă pentru a o încurca. Când apare vreo lucrare a unui scriitor al nostru, criticii se împart de obicei în două tabere: unii, dușmani ai artistului, îl ocărăsc, îl numesc om fără talent, nulitate, așa din senin fără nici o motivare; alții, prieteni, îl ridică în slavă și iarăși fără de motivare. Astfel scriitorul ajunge după unii o nulitate, după alții un maestru, un talent fără pereche. Iar prieteșugul și dușmănia atârnă de niște factori care îndeobște n-au nici o legătură cu literatura, ca de pildă: colaborarea la aceeași revistă, înregimentarea în aceeași gașcă literară, ba de multe ori își vâră coada și politica de partid. Așa că un scriitor care e maestru, talent mare, geniu când face parte din partidul politic al criticului, ajunge nulitate când trece în alt partid.
Articolul ce urmează cuprinde unele observaţii cu privire la textele trimise de epigramiştii aspiranţi la premiile oferite de Ediţia VI-a a Concursului Naţional de Epigramă „Mircea Trifu”, Bucureşti, februarie 2011. Textul, apreciat de noi ca deosebit de util tuturor epigramiştilor, ca şi epigramele adăugate deja pe site, le-am preluat din volumul „O, Tempora! O, Mores!” alcătuit de dr. în filologie, prof univ. Elis Râpeanu.
Am socotit ca să adăugăm textului original – în loc de tablă de materii – unele sublinieri care să îngădue, celui ce reciteşte lucrarea, să descopere mai uşor locul unde poate găsi anumite pasaje tratând problemele ce-l interesează.
Elaine Morgan e un proponent tenace al ipotezei maimuței acvatice: idea că oamenii au evoluat din primate care locuiau în habitaturi apoase. Ascultaţi-i motivarea înfocată a ideii, ca și teoria ei despre motivul pentru care stabilimentul ştiinţific nu-i ia idees în serios.
Fragmente despre Dimitrie Anghel (16 iulie 1872 — 13 noiembrie 1914) selectate din volumele II şi III ale lucrării „Istoria literaturii române contemporane” aparţinând lui Eugen Lovinescu (ediţia apărută la Editura Minerva, Bucureşti, 1981):
„Filonul poeziei lui D. Anghel s-a prelins între două strate literare impermeabile. Dedesubt, stratul literaturii sămănătoriste, valorificată prin ideologie naţională şi socială, i-a împiedicat penetraţia şi actualizarea:
În acest timp de liberă camaraderie artistică, scria, de pildă, d. Iorga despre Anghel, poetul s-a gândit mult asupra sa, asupra altora. S-a crezut nedreptăţit şi a simţit o plăcere amară în aceasta. Când s-a ivit iarăşi, poet, căuta în lumea florilor eroii săi într-o vreme când ne dădeam cu toţi silinţa să aflăm literaturii româneşti alte izvoare şi altă interpretare. Imnurile către florile scumpe de oraş erau aşadar o sfidare.
Prin neconformism cu ideologia sămănătoristă, poezia lui Anghel era, prin urmare, privită ca inactuală de critica sămănătoristă şi trecută printre preocupările inutile.”
În datele de 24, 25, 30 şi 31 ianuarie 2009, de la ora 19:00, la Teatrul Metropolis are loc spectacolul „Buzunarul cu pâine” de Matei Vişniec, cu Oana Pellea şi Mihai-Gruia Sandu.
Emile Gebhart, de la Academia Franceză, fost profesor la Sorbona, scria în ziarul L’Opinion, din 28 martie 1908, următoarele:
Încarc...
