Fragmente despre Dimitrie Anghel (16 iulie 1872 — 13 noiembrie 1914) selectate din volumele II şi III ale lucrării „Istoria literaturii române contemporane” aparţinând lui Eugen Lovinescu (ediţia apărută la Editura Minerva, Bucureşti, 1981):

„Filonul poeziei lui D. Anghel s-a prelins între două strate literare impermeabile. Dedesubt, stratul literaturii sămănătoriste, valorificată prin ideologie naţională şi socială, i-a împiedicat penetraţia şi actualizarea:

În acest timp de liberă camaraderie artistică, scria, de pildă, d. Iorga despre Anghel, poetul s-a gândit mult asupra sa, asupra altora. S-a crezut nedreptăţit şi a simţit o plăcere amară în aceasta. Când s-a ivit iarăşi, poet, căuta în lumea florilor eroii săi într-o vreme când ne dădeam cu toţi silinţa să aflăm literaturii româneşti alte izvoare şi altă interpretare. Imnurile către florile scumpe de oraş erau aşadar o sfidare.

Prin neconformism cu ideologia sămănătoristă, poezia lui Anghel era, prin urmare, privită ca inactuală de critica sămănătoristă şi trecută printre preocupările inutile.”

„Deasupra, – în afară de consideraţiunile personale a căror motivare se poate găsi în Caleidoscopul lui A. Mirea – stratul criticei dialectico-raţionaliste a d-lui M. Dragomirescu de la „Convorbiri critice”, de-altfel fără răsunet literar, se opunea acestei poezii de pur estetism: atât de limpedea Cum cântă marea i se părea, de pildă, criticului ‚un minunat exemplu de manierism ce dă naştere la beţie de cuvinte’; Legenda funigeilor era condamnată ca păcătuind ‚prin vagul relaţiunilor de timp şi spaţiu, prin lipsa de motivare şi contur’ – adică tocmai prin ceea ce-i constituie noutatea şi o fixează în cadrele literaturii moderne: căci, oprit în revărsarea sa de ideologia sămănătoristă şi condamnat de raţionalismul didactic, subţirele fir al poeziei lui D. Anghel s-a strecurat, totuşi, prin aceste straturi impermeabile pentru a forma un autentic punct de plecare al poeziei moderne.”

„Din faptul de a fi îndeplinit un astfel de rol istoric, nu înseamnă, însă, că trebuie să privim poezia lui Anghel ca o poezie revoluţionară, întrucât, nici prin calitate sentimentală, nici prin expresie, nu reprezintă un salt în necunoscut; sub raportul formei, ea s-a dezvoltat normal din brazda eminesciană; iar ca sensibilitate, de contrastează în forma ei ultimă cu poezia sămănătoristă sau cu retorismul lui Cerna, se situează, totuşi, în poezia contemporană franceză a unui modernism cuminţit şi academic ce-i constituie originalitatea punţii de trecere spre poezia de astăzi.”

„Cine a avut în mână caietul de poezii de tinereţe ale lui Anghel – inedite sau culese din foile ieşene – cunoaşte tiranica obsesiune eminesciană sub care i s-a format talentul: cu evoluţia de mai târziu, obsesia s-a risipit, desigur, fără să fi împins emanciparea până la crearea unui nou material de expresie. Într-un discurs rostit la dezvelirea bustului lui Eminescu de la Galaţi, Anghel a fixat cu patetism tragedia poeţilor posteminescieni; geniul sleieşte solul de producţie a speciei sale literare; el e copacul uriaş, în umbra căruia vegetaţia se ofileşte; însăşi evoluţia artei se determină prin apariţia succesivă a marilor creatori de sensibilitate şi expresie, dăunători urmaşilor absorbiţi în sugestia noii formule; au trebuit, astfel, câteva decenii pentru ca literatura noastră să se poată emancipa întrucâtva, de obsesia eminesciană.”

„Fără a fi atât de pronunţat ca, de pildă, la St. O. Iosif sau Cerna, eminescianismul formal este, totuşi, evident şi în opera matură a lui Anghel; deşi dezvoltată în sânul unei concepţii poetice inactuale, sub acest raport, acţiunea de emancipare a lui Coşbuc şi Goga e mai categorică; nu e vorba numai de ruralismul şi provincialismul limbii acestor poeţi ardeleni, ci şi de expresia figurată, de armonia şi de structura strofei lor, în totul altele. Cu toate că a lucrat în linia evoluţiei viitoare a limbii noastre poetice, Anghel nu s-a arătat o personalitate revoluţionară; fără vigoarea plebeie a altora, elegant, urban, moderat, el n-a rupt tiparele expresiei convenite, cum o va face ceva mai târziu, de pildă, d. Minulescu, ci şi-a menţinut oarecare aderenţe cu trecutul, îndreptându-l încet ca pe o albie, spre noile destine poetice ale unei rafinări şi ale unei transparenţe pe care el nu le putea realiza încă deplin.”

„Din punctul din care judecăm noi astăzi, eleganţa formală a lui Anghel ne pare prea academică, versul prea definit, strofa prea arhitectonică, limba prea puţin personală; văzută însă în mediul său imediat de formaţie, deşi captează filoanele existente, această expresie poetică, fără originalitate prea distinctă, a servit, totuşi, drept filtru preţios prin care s-au eliminat impurităţile plebeie ale poeziei sămănătoriste.”

„Aceasta este, de altfel, şi sensul precis al poziţiei lui Anghel în evoluţia literaturii noastre: dacă nu reprezintă încă o transcendenţă, reprezintă, totuşi, o filtrare şi o rafinare a materialului poetic; în năvala realismului sămănătorism şi a ruralismului ardelean, fără să ajungă la o desăvârşită spiritualizare şi mai puţin la ‚poezia pură’, ea realizează o sublimare şi o rafinare a elementului poetic, în care poezia contemporană îşi recunoaşte un bun al său.”

„Poezia lui Anghel este o pură problemă de sensibilitate fără altă finalitate: ea nu e covârşită nici de elementul intelectual şi, deci, nu se rezolvă în ‚concepţii’ de caracter mai mult retoric, cum se rezolvă într-o bună parte a operei lui Cerna, ce-şi închipuia că menirea poeziei e să dezvolte idei generale, nici nu-şi trage substanţa din sentimente colective formate dintr-un aliagiu de elemente eterogene greu de determinat. Inactuală în momentul ei de producere, moment dominat de finalismul şi etnicismul sămănătorism şi apoi de raţionalismul didactic, poezia lui Anghel este actuală acum şi aproape singura – pe lângă poezia lui Macedonski – spre care poeţii se mai îndreaptă azi.”

„Elementul esenţial al talentului lui Anghel, fantezia, a sfârşit prin a evada din poezia lirică, pentru a încerca să se organizeze teatral în Cometa, în care, de n-avem adevărata comedie, avem sub influenţa lui Rostand, versul comic şi liber de orice constrângere, versul umoristic, în cele două volume ale Caleidoscopului lui A. Mirea, publicat de D. Anghel şi Şt. O. Iosif, în care colaboraţia lui Iosif nu se simte, iar talentul lui Anghel se prezintă cristalizat într-o nouă specie poetică.”

„E locul să amintim aici că, în variatele sale colaborări, n-a existat decât un singur colaborator principal: Anghel. E, în adevăr, ciudat că acest om lipsit de facilitatea elocuţiunii nu-şi vedea versul său, ci-l auzea; nu putea scrie, ci dicta: de aici şi necesitatea ‚colaboratorilor’ şi a ‚secretarilor’ săi. Procedeul ‚colaboraţiei’ era următorul: nervos, frenetic, Anghel se preumbla prin odaie în posesiunea ‚demonului’, în timp ce ‚colaboratorul’ şedea la birou. Lucru aproape de necrezut, toate versurile lui atât de cizelate şi perioadele frazelor lui preţioase, încărcate, artificiale, n-au fost chinuite pe o foaie de hârtie, ci elaborate în cap şi dictate ca un articol de ziar ‚colaboratorului’ docil, care nici nu îndrăznea să facă obiecţii! În aceste condiţii, colaboraţia cu irascibilul Anghel era un chin, pe care nu l-a putut suporta mai îndelung decât blândul şi mult răbdătorul Iosif. După ce nuvela sau poezia erau isprăvite, urma, fireşte, o perioadă de eliminare, în care colaboraţia devenea reală; principalul era făcut; iată cauza pentru care întreaga operă ‚de colaboraţie’ poartă exclusiv pecetea personalităţii lui Anghel.”

„Cronica rimată, satirică sau numai umoristică, a existat, negreşit, de mult: la epoci diferite ziarele şi revistele umoristice au făcut celebritatea lui N. Orăşanu şi, acum douăzeci de ani, a d-lui G. Ranetti. Prin amestecul unui lirism de adevărat poet, prin perfecţie formală, prin lipsă de pasiune politică şi chiar a elementului satiric, prin zborul planat în pura atmosferă a fanteziei fără altă finalitate decât cea a unui joc spiritual superior, genul creat de Anghel este cu totul altceva decât satira politică sau numai personală a lui Orăşanu sau Ranetti.”

„Caleidoscopul lui Anghel este mai înainte de toate un minunat joc de ape colorate, de imagini, de viziuni chiar, de asociaţiuni de cuvinte disparate, de rime neprevăzute, de aluziuni literare, de vervă rostandiană, de sentimentalism dizolvat în umor, de observaţie caricaturală – o fuziune fericit dozată a unor elemente cotidiane, ce surprind tocmai prin cotidianul lor, în flacăra purificatoare a poeziei. Ar fi de prisos să facem citaţii: caleidoscopul e o operă populară ce a creat chiar o specie literară cu o vitalitate aproape supărătoare. Căci oricare ar fi arta şi fantezia poetului, nu trebuie să uităm că avem de a face, în realitate, cu o cronică rimată extrasă din noroiul actualităţii, al cărei interes iese, în parte, tocmai din această actualitate, din aluzii şi asociaţii baroce, din violentarea limbii, din virtuozitate, jonglerie şi simulare. Iată pentru ce, preţuind talentul lui Anghel, nu preţuim şi genul ce s-a dovedit de o facilitate extraordinară şi de o putere de propagare, în care îi stă propria-i condamnare.”

„De la un poet liric, pentru care nu există lume exterioară în dimensiunile ei reale, ci numai în repercuţiile ei în fantezie, – nu ne putem aştepta la o proză de creaţie obiectivă. Cazul nu e rar, dar de cele mai multe ori se maschează sub aparenţe de obiectivitate. Mulţi poeţi scriu şi proză şi se încearcă chiar şi în romane psihologice sau sociale, în ale căror adâncuri zărim, totuşi, filonul liric străbătând fie prin atitudine faţă de eroi, fie prin intervenţie directă; alteori, ei scriu numai proză şi am arătat că întreaga proză sămănătoristă participă, în realitate, dintr-o mişcare poetică şi purcede dintr-o exaltare lirică faţă de forţele naţionale sau ale pământului.”

„Nu acesta e şi cazul lui Anghel: şi în proză, el rămâne, nemijlocit, poetul ce-şi schimbă doar unele moduri ale expresiei. În prima fază a activităţii sale de prozator, în Fantome şi în Cireşul lui Lucullus (acest din urmă volum iscălit în colaboraţie cu St. O. Iosif), ca poet şi ca moldovean (cel puţin de formaţie), Anghel nu putea să nu se inspire din trecut şi să nu ne evoce fie mediul familial, fie mediul patriarhal al Iaşilor copilăriei.”

„De acea serie de evocări ca Mama, Tata, Fantome, Ceasornicul bunicei, Garda imperială, Târgul cucului etc., cu nota duioasă a lucrurilor iubite şi dispărute sau, mai ales, galeria figurilor ieşene cunoscute la căminul părintesc, ca A. D. Holban, Kogălniceanu sau din boema literară a debuturilor scriitorului, ca Gruber, Beldiceanu, Gheorghe din Moldova etc., – într-o proză poetică graţioasă şi uşoară, în care putem găsi una din verigile impresionismului, al cărui punct de plecare merge, desigur, mai departe, şi se poate fixa în Scrisorile lui Constantin Negruzzi, de un cuprins mai variat, lunecând de la o pagină de cronică la anecdotă şi la statistică, de la amintiri din copilărie la cercetări filologice şi de la critică la folclor; varietatea şi, în genere, caracterul didactic al creatorului impresionismului român, D. Anghel le-a înlocuit prin fantezie, cu jocuri de icoane şi mai ales cu poezia infuză a nostalgiei şi cu duioşia faţă de tot ce a dispărut, după ce ne-a încântat şi care acum e rechemat, ca o fantomă, din lumea umbrelor ‚prin farmecul misterios al cuvintelor’ în ‚viaţa iubită odinioară cu atâta patimă’.”

„Această formă de impresionism cu infiltraţii de ziaristică, spre sfârşitul activităţii lui Anghel, a făcut loc unei alte forme literare, poemul în proză… Şi aici, fireşte, punctul de plecare e tot fantezia, ce poate schimba ordinea firească a lucrurilor. Oglinda fermecată ne dă cheia acestei literaturi: poetul se visează stăpânul unei oglinzi, în care lucrurile se reflectează altfel, după voinţă; peisagiul întreg, plopii din aleea din faţă, casele părinteşti ies din imutabilitatea lor detestată, căci

o duşmănie contra alcătuirii fireşti a lucrurilor – exclamă poetul – fierbea în sufletul meu, monotonia aceloraşi decoruri înălţate de ani şi în care mă îngrădise o voinţă ce nu era a mea, mă răzvrăti.

Dar cum oglinda fermecată dispare odată cu visul, o egală răstălmăcire şi nouă alcătuire a lucrurilor prin puterea fanteziei încearcă scriitorul în poemele sale în proză, unele parabole, altele legende şi cele mai multe raportându-se la însăşi condiţia poetului şi la nobilele lui iluzii.”

„Genul însuşi este, de altfel, hibrid şi sensul poetic, simbolul sau anecdota se îneacă, de cele mai multe ori, în verbozitate retorică. Dacă publicul n-a citit cu interes aceste cantilene, tinerii scriitori, de o vocaţie incertă, le-au devorat însă; de pe urma lor literatura română a fost invadată, astfel, de numeroase încercări poetice, nesusţinute însă de fantezia şi de talentul real al lui D. Anghel.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »