22 ianuarie 2009

Buzunarul cu pâine

În datele de 24, 25, 30 şi 31 ianuarie 2009, de la ora 19:00, la Teatrul Metropolis are loc spectacolul „Buzunarul cu pâine” de Matei Vişniec, cu Oana Pellea şi Mihai-Gruia Sandu.

Buzunarul cu pâine este o piesă realistă, simplă prin situaţia dramatică, devenind universală prin sensul ei dureros, capătând substanţă pe măsură ce drama se dezvoltă. Morala acestei istorii atinge partea invizibilă a laşităţii noastre, atât de caracteristică naturii umane. Tocmai din cauza filozofării excesive pe tema virtuţiilor şi frumuseţii acţiunii, personajele rămân paralizate exact atunci când ar trebui să acţioneze.

Elementele parabolei sunt absurde, asemeni universului beckettian, Omul cu baston şi Omul cu pălarie (apropiindu-se de figurile lui Vladimir si Estragon din „Aşteptându-l pe Godot”), vor trăi o experienţă revelatorie, totul gravitând în jurul unei fântâni secate. Amândorura li se va arunca pâine de sus, aşa cum ei înşişi aruncaseră câinelui din fântâna, neizbutind altceva decât să oscileze între voinţa de a-l „salva” pe cel de jos (câinele), şi plăcerea de a-l hrăni de la distanţă cu bucăţi de pâine. Un joc şi un exerciţiu al puterii, voinţei şi liberului arbitru.

Faţă de tipurile din drama absurdă, cele două personaje ale lui Matei Vişniec sunt figuri mai bine conturate. Scriitura nu este una criptată, ci, dimpotrivă, este una vie, alertă, tratând caractere individuale, dureri şi spaime nu întotdeauna proprii umanităţii, ci chiar acestor inşi pasageri. Utopia, oricât de neverosimilă, devine una iminentă şi perfect posibilă.

Personajele lui Vişniesc nu trăiesc într-o lume abandonata, ci sunt prezente, angrenate într-o problematică existentiala, tulburatoare.

Dramaturgul Matei Vişniec spune despre piesă:

“Buzunarul cu pâine” este o piesă… realistă. Simplă prin situaţia dramatică, piesa devine universală, în sensul cel mai dureros, prin felul în care se dezvoltă.
Morala acestei istorii atinge partea invizibilă a laşităţii noatre, atât de caracteristică naturii umane. Din cauza filozofării excesive pe tema virtuţilor şi frumuseţii acţiunii, personajele mele rămân paralizate tocmai atunci când ar trebui neapărat să acţioneze. Asta nu vă aminteşte de ceva cunoscut?

Actriţa Oana Pellea face o motivare în stilul său caracteristic:

De ce Buzunarul? Un text inteligent. Vorbeşte despre noi. Aşa cum suntem. Cinici şi superficiali. Inteligenţi şi penibili. Generoşi şi laşi. Noi cu toate cele ale noastre. Bune şi rele. Într-o lume îngheţată în vorbe. Nemişcată. O lume caraghioasă şi tristă în acelaşi timp. Un text emoţionant. Vişniec undeva între Caragiale şi Beckett. Şi ce atâtea cuvinte!… De ce Buzunarul? Pentru că îmi face pur şi simplu mare plăcere să exist în această piesă.

Şi Mihai-Gruia Sandu a desprins o idee:

Poate că toate situaţiile cu care ne întâlnim în viaţa noastră au fost create pentru ca spiritul nostru să se vadă în ele, ca într-o oglindă şi să poată deveni, treaptă cu treaptă, întâmplare de întâmplare, mai bun, mai generos, mai înţelept, mai asemănător celui ce ne-a creat. Şi, dacă am înţeles asta, nu văd de ce nu ne-am bucura, nu văd de ce nu am da şi altora bucuria venită odată cu înţelegerea. Buzunarul… este o astfel de întâmplare, o astfel de înţelegere, deci… Bucuraţi-vă!