„Delirium” de Enda Walsh, o reinterpretare radicală a romanului „Frații Karamazov” de F.M. Dostoievski, este prima montare a regizorului Vlad Massaci pe scena Teatrului Odeon, traducerea piesei aparținându-i. Insecta karamazoviană se târăște, devorează lumina, binele și adevărul și, sătulă, lasă în loc abisul în care se afundă cei 5 Karamazovi. Distribuție fac parte Mihai Smarandache, Marius Damian, Mădălina Ciotea, Sabrina Iașchevici, Alexandru Papadopol, Vlad Bîrzanu și Cezar Antal. Vocea părintelui Zosima îi aparține lui Constantin Cojocaru. Următoarele reprezentații programate sunt pe 4 și 20 aprilie 2019, de la ora 19:30, la Sala Studio.
Piesa „Delirium” este rezultatul unei colaborări dintre multi-premiatul dramaturg irlandez Enda Walsh și Teatrul O din Londra. A fost pentru prima oară pusă în scenă în Dublin în 2008, iar în ea, într-un cabaret al grotescului, al păcatului și al decăderii, se împletesc muzica, dansul, jocul de păpuși și animația.
Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa… La început, când a luat ființă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naștere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând de loc ureche muzicală…
După aceea Fuchs se duse direct la Conservator… Aci luă forma de acord perfect și după ce, din modestie de artist, stătu mai întâi trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să îl știe nimeni, ieși la suprafață și în câteva minute termină de studiat armonia și contrapunctul și absolvi cursul de piano… Apoi se dete jos, dar, în contra tuturor așteptărilor sale, constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterându-se prin trecere de timp, degeneraseră: unul, în o pereche de mustăți cu ochelari după ureche, iar altul, în o umbrelă – cari împreună cu un sol diez ce îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică și definitivă…
Mai târziu, la pubertate – zice-se – îi mai crescu lui Fuchs și un fel de organe genitale cari erau numai o tânără și exuberantă frunză de viță, căci era din firea lui afară din cale de rușinos și nu ar fi permis, în ruptul capului, decât cel mult o frunză sau o floare…
Prezent în rândul nominalizaţilor la Oscar, filmul „Frost / Nixon”, regizat de Ron Howard, reînvie “meciul” mediatic dintre prezentatorul de televiziune David Frost şi fostul preşedinte Richard Nixon, care a captat atenţia întregii Americi după scandalul politic Watergate. Fervent aclamat de critici şi de public, lung-metrajul – apărut şi pe DVD – surprinde culisele loviturii de imagine care a zguduit din temelii viaţa politică a Statelor Unite şi oferă o lecţie elocventă de istorie contemporană.
Fragmente din lucrarea „Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei româneşti”, semnată de Eugen Simion; capitolul al V-lea este dedicat lui Vasile Cârlova (4 februarie 1809 – 18 septembrie 1831), sub titlul „‘Valea tristă’ şi sentimentul securităţii”:
De lucruri, Cârlova se apropie totdeauna cu milă. O tristeţe fundamentală, care n-atinge, totuşi, proporţiile disperării, însoţeşte demersul său liric. O tristeţe şi o blândeţe care vor să ocrotească o realitate fragilă, ea însăşi tristă, evanescentă (ruinurile, păstorul întristat, filomila), supusă unei legi aspre: soarta […].
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Încarc...
6 voturi