„Maupassant a înnebunit fiindcă nu credea în Dumnezeu. Acest nenorocit se îndepărtase absolut, se înstrăinase complet de divinitate.” Așa scriau pe vremuri oameni evlavioși și gingași la suflet. Astăzi s-ar zice poate, de exemplu: Maupassant s-a prăpădit de răul pesimismului, fiindcă n-a putut ajunge la o „concepție unitară de viață”. În amândouă formulele ni se prezintă, cum lesne se poate vedea, același punct de vedere nobil, cum se zice, și sublim. Eu cred că față de păreri ca aceste, mai mult pioase și binecrescute decât inteligente, n-a fost rău că în anii din urmă s-a stăruit cu oarecare băgare de seamă, și fără fraze, asupra bolii lui Maupassant. Cititorului cu educație nu-i strică să audă, chiar și mai des, că nimeni nu poate înnebuni, de-a binelea și fără hiperbolă, numai din desperare metafizică. Iar pentru istoricii literari și biografi este mai de folos, cred, să consulte câteodată psihiatria decât să se încânte cu nu-știu-ce-uri solemne, de o eleganță intelectuală foarte îndoielnică.

Pe istoricii literari îi găsesc, în general, puțin dispuși să admită o puternică influență a bolii asupra producției lui Maupassant. Obișnuit este să se dea o prelungită admirație incomparabilei sale obiectivități, și se acordă numai că, în operele din urmă, apare un caracter oarecare sentimental și duios; ori încă poate: că boala i-a sporit pesimismul. Psihiatrul Wilhelm Lange, care ne-a dat o patografie a lui Hölderlin, excelentă chiar și în părțile curat literare, scrie în studiul său critic asupra psihozei lui Maupassant : „În nuvela Le Horla se aude imbecilitatea paralitică”. Iar mai departe: „Pe când schița fantastică Sur l’eau, din 1881, este încă solid compusă, simplu și lucid scrisă, bucata intitulată Lui, din 1884, cuprinde repetări și interjecții directe ale autorului. În Horla (1887), și încă mai mult în Qui sait (1890), repetările, întrebările, suspensiile se acumulează; iar repetarea, cu evidentă satisfacție, a acelorași cuvinte cu greu găsite ne aduce aminte de perseverențele verbale ale oamenilor beți”.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

La Editura Polirom a apărut romanul „Libertate” de Jonathan Franzen, traducere din limba engleză şi note de Daniela Rogobete.

Romanul are în centru o proaspătă familie tipică din Midwest. Patty şi Walter Berglund sunt un cuplu cu o situaţie materială prosperă, tineri, cu convingeri politice solide de stânga, părinţi ai unor copii străluciţi. Şi totuşi, de la un punct încolo, din motive diferite, cei doi încep să resimtă din plin insatisfacţia şi dezamăgirea vieţii. Patty, în trecut sportivă de performanţă cu carieră distrusă de un accident, manifestă ca mamă un spirit de competiţie exagerat, iar Walter, intelectual şi ecologist, se vede forţat sa intre în afaceri tocmai cu companiile de energie, pe care le detestă din pricina impactului lor distrugător asupra mediului. Pe măsura ce cresc, copiii îşi afirmă personalitatea, în dezacord cu ambiţiile mamei şi cu viziunile politice ale tatălui, iar familia devine un front deschis. Soţii Berglund încearcă zadarnic să-şi depăşească deprimarea tot mai accentuată, chinuindu-se fiecare să răspundă la dificilă întrebare „Cum trebuie să-ti trăieşti viaţa?“ – şi anume în libertate, condiţia abstractă de care se bucură ca membri privilegiaţi ai unei ţări dezvoltate.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »