19 februarie 2009

Miron Costin şi marile cronici moldave

Fragmente din volumul „Marii cronicari ai Moldovei”, apărut într-o colaborare a Editurii Academiei Române cu Editura Univers Enciclopedic, în Bucureşti, 2003; ediţia, studiul introductiv, glosarele şi reperele istorico-literare aparţin lui Gabriel Ştrempel:

Miron Costin [1633-1691] este, de departe, cea mai reprezentativă personalitate a culturii moldoveneşti din secolul al XVII-lea. Nici Varlaam Moţoc, nici marele poet Dosoftei nu i se pot asemui. Meritele lui Dosoftei pentru introducerea limbii româneşti în biserică, tipărind Liturghierulşi Molitvelniculsunt de subliniat, dar ele nu pot egala implicaţiile pe care le-a avut De neamul moldovenilor sau Cronica polonă în cunoaşterea de către străini a poporului român şi a Ţării Moldovei. Şi apoi, Miron Costin a fost el însuşi poet şi filosof. Cât priveşte ideea unităţii de neam, aceasta este prezentată şi în Letopiseţul său, chiar dacă n-a putut pricepe politica marelui voievod. [Fără să fi avut o înţelegere deplină asupra puterii fascinante a marelui general, şi fiind şi el om, ca şi tatăl său, de casa Movileştilor, Miron Costin a relatat, totuşi, destul de obiectiv calităţile lui Mihai. Era, de altfel, pentru Moldova, singura prezentare a faptelor şi personalităţii lui Mihai Viteazul.]

Continuare »

9 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »

5 ianuarie 2009

Umberto Eco şi „Numele trandafirului”

Umberto Eco, născut pe 5 ianuarie 1932, este una dintre cele mai importante figuri din semiotica europeană, un teoretician desăvârşit şi extrem de plăcut la lectură, pertinent şi dinamic, solicitant şi abil în a capta atenţia şi interesul lectorului. Pe lângă sistemul teoretic, autorul a găsit de cuviinţă să-l ilustreze practic, în câteva structuri romaneşti ce i-au adus popularitatea şi în rândul profanilor. Una dintre ideile de bază pe care am construit o analiză a romanului său, „Numele trandafirului”, este aceea că fiecare cititor alege, dintr-o carte oarecare pe care o citeşte, exact ceea ce poate înţelege şi asimila, în funcţie de calităţile sale native, interesele personale şi bagajul de cunoştinţe pe care îl posedă până în acel moment. Prin urmare, o carte se dovedeşte a fi – în fapt – o multitudine de cărţi, iar romanul lui Eco demonstrează chiar prin construcţie acest lucru.