Erau odată într-un sat doi frați, și amândoi erau însurați. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna punea și Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc și norocul de dânsul, căci era leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi; ș-apoi mai avea și o mulțime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgârcită. Vorba veche: „Tot un bou ș-o belea”. Fratele cel sărac — sărac să fie de păcate! — tot avea și el o pereche de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalți de trup, țepoși la coarne, amândoi cudalbi, țintați în frunte, ciolănoși și groși, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieșit cu dânșii în lume și de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, țăpoi, greblă și câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Și când avea trebuință de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său. Ea zicea adeseori:

— Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate.

— Apoi, dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute?

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »

Editura Humanitas aşteaptă publicul la Librăria Humanitas de la Cişmigiu joi, 29 iunie 2017, ora 19:00, la lansarea volumului „Viaţa şi aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război. 1908–1918” de Nicolae S. Şucu, publicat pentru prima dată în urma descoperirii de către istoricul Daniel Cain a manuscrisului păstrat în Biblioteca Academiei Române, provenit din arhiva Nicolae Iorga. La eveniment participă Dan C. Mihăilescu, Alina Pavelescu, Ioan Stanomir şi Daniel Cain.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

Aveam de gând să scriem o schiță critică despre talentatul și simpaticul nostru nuvelist Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Spre acest sfârșit am citit multe din criticile ce s-au scris despre dânsul și, citindu-le, ne-am schimbat ideea; ne-am hotărât să spunem câteva cuvinte despre critica noastră, despre cum este ea și cum ar trebui să fie. Aceste câteva cuvinte despre critică ne par trebuitoare înainte de a urma cu cercetările noastre.

Oricine își va arunca ochii asupra criticilor ce se fac la noi, fie în foiletoane, fie în reviste, nu va putea să nu se simtă mâhnit. Critica românească, cu foarte mici excepții, e cât se poate de deșartă, o critică de frunzăreală. E mare rețeta în literatura noastră, dar mai mare încă în critică. Critica la noi nici n-are o viață neatârnată, ea trăiește pe lângă literatura artistică, din viața acestei literaturi, și nu pentru a-i da vreun ajutor, ci mai degrabă pentru a o încurca. Când apare vreo lucrare a unui scriitor al nostru, criticii se împart de obicei în două tabere: unii, dușmani ai artistului, îl ocărăsc, îl numesc om fără talent, nulitate, așa din senin fără nici o motivare; alții, prieteni, îl ridică în slavă și iarăși fără de motivare. Astfel scriitorul ajunge după unii o nulitate, după alții un maestru, un talent fără pereche. Iar prieteșugul și dușmănia atârnă de niște factori care îndeobște n-au nici o legătură cu literatura, ca de pildă: colaborarea la aceeași revistă, înregimentarea în aceeași gașcă literară, ba de multe ori își vâră coada și politica de partid. Așa că un scriitor care e maestru, talent mare, geniu când face parte din partidul politic al criticului, ajunge nulitate când trece în alt partid.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară, Eseuri
1 comentariu »

Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi, mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat (conştient sau nu): principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea n-ar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege. Harul lui Dumnezeu stă tocmai în a iubi şi a accepta ceea ce nu înţelegi şi ceea ce nu cunoşti în întregime, ceea ce nu se aplică tiparului tău de viaţă şi de viziune, deoarece tocmai prin aceasta tu recunoşti Infinitatea lui Dumnezeu în creaţia Sa, puterea şi suveranitatea Sa absolută. Unde ar mai fi harul divin dacă iubeşti pe cine te iubeşte şi placi numai ce îţi face bine, dacă accepţi doar ce îţi serveşte şi aprobi numai ce ţi se potriveşte ţie?… Harul lui Dumnezeu este peste tine numai când împlineşti acestea şi când le împlineşti în mod natural, fără să ai vreo ţintă, fără să fii încorsetat şi obligat, fără să studiezi pentru a te încredinţa mai bine, convingându-te… pentru că harul lui Dumnezeu este Credinţa şi credinţa adevărată răstoarnă toate aceste condiţii lumeşti şi fireşti care limitează şi împiedică ridicarea omului mai aproape de Tatăl Creator. Ai fi la fel de comun ca şi păgânii din timpurile străvechi dacă accepţi şi iubeşti numai ce îţi convine… la fel făceau şi ei. Şi ei îşi iubeau copiii lor şi lor le plăcea ce le servea interesului… la fel eşti şi tu acum… doar epoca diferă şi îmbrăcămintea…

30 voturi

Încarc...

Publicat de Adina-Cristinela Ghinescu in Cărţi, Eseuri, Fragmente literare
Comenteaza! »

Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.

Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.

50 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Poveşti
8 comentarii »

Trecuse de ora două când maistrul Aldea observă că Stamate, căruia tot atelierul îi spunea Păcălici, îşi lăsă strungul să meargă în gol şi ieşi în curtea interioară. Mai făcuse el şi în alte nopţi la fel că deh, lucrul în tura de noapte e mai greu şi se întorsese când se crăpa de ziuă, mirosind a băutură.

E drept că el, maistrul, pusese în mai multe rânduri nişte „boboci” să-l urmărească dar pe ăştia cu caş la gură, nu poţi să te bizui niciodată.
– Meştere, după ce a trecut de magazie, a intrat pe holul dinspre cantină, dar acolo nu e lumină şi l-am pierdut din vedere.

Azi aşa, mâine aşa, până când şi-a zis că ori nu sunt în stare de nimic, ori s-au dat şi ei de partea lui şi îşi râd împreună de el.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Ion Untaru in Povestiri, Umor
Comenteaza! »