Cum înțelegem o lume care și-a pierdut sensul? Prin a privi în locuri neașteptate, spune matematiciana Eugenia Chang. Ea explică felul în care aplicarea în viața de zi cu zi a conceptelor din matematica abstractă poate să ducă la o înțelegere mai profundă a lucrurilor precum originile furiei sau funcția privilegiilor. Iată mai multe detalii despre cum ne poate ajuta acest instrument surprinzător să empatizăm cu ceilalți.
Ce poate matematica să spună despre istorie? După părerea lui Jean Baptiste Michel, poate spune chiar multe. De la schimbările în limbaj la numărul victimelor din războaie, el ne demonstrează cum istoria digitalizată abia începe să ne dezvăluie tiparele ascunse.
Extrăgând informaţii apărute în ştiri şi folosindu-le într-un grafic, Sean Gourley şi echipa sa au ajuns la o concluzie uimitoare despre natura războiului modern – şi poate că şi la un model pentru rezolvarea conflictelor.
Filosofi mari ai Antichităţii au încercat stabilirea unei corespondenţe între numere şi Divinitate (în forma ei politeistă). Adepţii lui Pitagora ajung la concluzia că totul e număr, iar cifra este raţiunea tuturor lucrurilor. Pentru pitagoricieni, numerele determină o realitate concretă, acestea identificându-se cu spaţiul. Ei acordă numerelor valori morale, punând practic bazele unei teologii aritmetice. Ca un preludiu al Trinităţii creştine, pitagoricienii socotesc cifra 3 absolut perfectă şi o atribuie zeilor.
Două milenii mai târziu, Benedict Spinoza revoluţionează monismul, scoţând practic filosofia din ceaţa gândirii scolastice. El încearcă să-şi demonstreze riguros definiţiile şi propoziţiile prin matematica vremii sale. În cele ce urmează am căutat să dau o nouă interpretare matematică unor afirmaţii fundamentale ale lui Spinoza, o redefinire a lui Dumnezeu bazată pe teoria numerelor.
Orice matematician poate explica că 1+1=2 doar în anumite condiţii. Iar eu, ca pregătire, sunt şi matematician. Nu am de gând să intru în explicaţii sofisticate, ci doar să fac câteva remarci simplificate, pentru a fi uşor de înţeles. Matematica este alcătuită din diferite modele matematice. Fiecare model se bazează pe câteva afirmaţii axiomatice, adică luate ca atare, fără a putea fi demonstrate şi fără a intra în contradicţie unele cu celelalte. Restul modelului se construieşte prin deducţii logice din acestea.
Ne amintim din şcoală de axa numerelor, cele pozitive într-un sens, cele negative în celălalt sens. Fiecare număr este reprezentat de un mic semn pe axă. Faptul că distanţa dintre 0 şi 1 este egală cu distanţa dintre 1 şi 2 este axiomatic. Într-un alt model putem avea distanţa dintre 1 şi 2 de două ori mai mare decât distanţa dintre 0 şi 1, astfel ajungându-se ca 1+1=3 (dacă prin operaţia de adunare înţelegem de câte ori intră 1 în rezultat).
Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, nouă modernilor, atât de expliciți, încât ne dau impresia că n-au deloc nevoie să fie explicați. Oamenii aceia se arată cu deosebire îngrijiți să se explice singuri. Cu băgare de seamă, ei își enunță judecățile, își definesc sentimentele, își demonstrează intențiile. Pe cât se poate, în grupuri de idei simetric dispuse, care uneori par a fi exact numărate, ca niște cifre frumoase trecute la condică pentru a fi adunate în josul feței, ori egal tăiată de pendulul neînduraților alexandrini, vorbirea clasică tinde oarecum la o simplicitate ultraelementară, la claritatea primară a propozițiilor rânduite cu didactică scumpătate în cărțile de citire. Și atât de mult pomenesc clasicii aceștia ei înșiși, direct, de claritate, simplicitate și rațională înțelegere, încât ne ispitesc a crede că pricepem și noi lucrurile de care vorbesc ei fără nici o silință, așa după cum ei se arată că înțeleg fără rest orice lucru de care mintea lor se atinge. Dar nu este în firea gândirii noastre de astăzi să creadă atât de simplu în perfecta realizare a vreunei clarități oarecare.
Tocmai plecând de la impresia aceasta inițială, noi ajungem a simți curiozitățile speciale ale literaturii de care vorbim, și acea renumită claritate însăși devine pentru noi problemă.