Urmuz şi „ismailul” zilelor avangardiste
Fragmente din volumul „Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc” semnat de Nicolae Manolescu, apărut la Editura Gramar, Bucureşti, 2006; capitolul este intitulat „Arghezi şi Urmuz”
„Una din acele întâmplări, care, evocate după trecerea timpului, lasă să se vadă un semn al destinului, i-a pus în legătură, la începutul anului 1922 (sau, mai probabil, cu câteva luni înainte) pe Tudor Arghezi şi pe Urmuz. Există un element straniu în această întâlnire, cel puţin în partea ei epistolară. S-au păstrat două scrisori, câte una de la fiecare (Pagini bizare, ediţia Saşa Pană, 1970). Proaspăt redactor al Cugetului românesc, Arghezi îi scrie lui Urmuz, care se mai numea D. Demetrescu-Buzău, era ajutor de grefier la Curtea de Casaţie şi nu tipărise încă nimic: ‘Vreau să-mi rezerv plăcerea de a te fi publicat eu întâi…’ Suntem în registrul serios. Arghezi continuă însă în cel ironic: ‘… şi îţi prezic în noua şi neaşteptata d-tale carieră succese care vor contribui să-ţi sporească foloasele funcţiei de magistrat.’ Din scrisoare, înţelegem că magistratul ezita să devină scriitor. Ca să-i nimicească ‘ereziile’ şi să-i spulbere ‘temerile’, redactorul îi înfăţişează programul revistei, care ‘iese cu colaborarea tuturor profesorilor universitari, ceea ce nu înseamnă că şi cu colaborarea tuturor scriitorilor’. Argumentul are evident în vedere scrupulele magistratului, nu pe ale scriitorului; deşi nouă, astăzi, bizareria prozelor ce urmau a se tipări într-o revistă atât de academică ne reţine cu mult mai mult atenţia decât frica funcţionarului superior de la casaţie de a-şi da în vileag preocupări socotite îndeobşte nepotrivite cu rangul său; mai ales că el şi redactorul conveniseră să recurgă la un pseudonim.”
Continuare »
fără voturi
Încarc...
