Nicolae Manolescu despre critica literară ca pasiune
Dacă ar fi să aleg dintre toate lucrurile de pe lumea asta unul singur faţă de care să ştiu cu certitudine că voi nutri o admiraţie eternă, nu am niciun dubiu despre ce aş alege: oamenii care îşi fac bine şi cu pasiune meseria. Mă fascinează cei care au ştiut să găsească în viaţă lucrul acela la care sunt cei mai buni, care sunt capabili să le spună celorlaţi Secretul, fără teamă că li s-ar fura ceva cu asta, şi fără umbră de îndoială; care ştiu, în meseria lor, că 1+1 face 2 şi de ce.
Nu ştiu cum citesc alţii cărţi, însă pentru mine critica literară este o lectură pe care cu greu o pot compara cu alte tipuri de carte. Mă pasionează miracolul interpretării, mă fascinează surpriza ipotezei, mă bucură să găsesc, uneori, cristalizate gânduri pe care le-am avut şi eu la lectură, dar n-am ştiut a le aşeza în vorbe. Îmi sunt apropiaţi criticii literari mai mult decât scriitorii în sine, care – cu excepţia câtorva la care rezonez – îmi par uneori aşezaţi undeva departe, ca într-un soi de laborator, în lamele, sub ochiul microscopului critic. Cei care mi-i apropie, mi-i desluşesc şi mi-i dezvăluie în întreaga lor splendoare au parte de eterna mea recunoştinţă. Şi un astfel de om este profesorul Nicolae Manolescu. Nu-i cunosc viaţa personală, nici cariera politică nu i-am urmărit-o; din punctul meu de vedere, Manolescu rămâne unul dintre cei care m-au lămurit ce înseamnă a face critică literară.
Continuare »