7 iunie 2021
În Conacul poetului Costache Conachi de la Țigănești, situat la 3 km de Tecuci, s-a născut la 17 august 1828 Ecaterina (Cocuța) Conachi.
Încercăm, în cele ce urmează, să reliefăm, în doar câteva fraze, meritele deosebite ale Cocuței la înfăptuirea Unirii Principatelor Române din 1859 dar și ingratitudinea cumplită manifestată de poporul român, față de această eroină.
Când avea doar 17 ani, tatăl ei a căsătorit-o cu Nicolae Vogoride, un principe, de origine bulgară, incult și vicios. Fiind un slujbaș credincios turcilor, acesta ajunge în 1857 caimacam (locțiitor de domn) al Moldovei.
După Războiul Crimeii (1853-1856), Puterile Garante au acceptat Unirea Principatelor Române, impunând condiția ca rezultatul scrutinului electoral (Divanurile ad-hoc) să fie pozitiv. Turcii și-au instruit supușii cum să-i obstrucționeze pe unioniști. Cocuța a intrat în conflict cu soțul său și i-a sprijinit pe cei din Partida națională, printre liderii căreia se afla și C. Negri, fratele ei vitreg. Rezultatul însă a fost negativ. Destinul celor două provincii românești căpătase brusc conotații sumbre. Se părea că totul este pierdut.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Vasile Ghica in Articole
28 mai 2021
În istoria românilor, ca și în general în istoria Europei, a domni – a cârmui poporul din înaltul unui tron – a fost un apanaj masculin. De aceea, istoria noastră a reținut mai cu seamă voievozii care, de-a lungul veacurilor, s-au perindat pe tronurile țărilor române. Dar alături de ei, adesea în umbra lor, au trăit și doamne ale acestor voievozi, soții care, deși mai puțin cunoscute decât ei, atât contemporanilor, cât și posterității, au avut însemnătatea lor în viața acestor domni și, uneori, în viața țării. Romfilatelia readuce în memorie figurile a patru dintre aceste doamne prin emisiunea de mărci poștale „Doamnele Voievozilor români”, ce este introdusă în circulație vineri, 21 mai 2021.
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Ştiri
17 februarie 2021
Era în mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vântul era tare înțepător, înăuntrul ușilor închise era cald și bine, dar în afară caselor bine încălzite se află ghiocelul, sau cel puțin micuța lui rădăcina, îngropată sub pământul acoperit de zăpadă.
Într-o zi, a început să plouă. Stropii de apă au străpuns neaua așternută peste pământ, au atins rădăcina ghiocelului și au vorbit cu ea despre strălucirea lumii de afară. Curând, o rază de soare și-a făcut și ea loc printre zăpadă până la bulbul ghiocelului, iar înlăuntrul lui a început să freamăte o reînnoită viață.
„Vino la mine,” i-a zis floarea.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
3 februarie 2021
„Acest deceniu este un moment de alegere cum nu am mai trăit vreodată”, spune Christiana Figueres, arhitectul istoricului Acord de la Paris din 2015. Fiica mult iubitului Președinte José Figueres Ferrer din Costa Rica, împărtășește cum dorința tatălui ei de a nu pierde țara pe care o iubea a învățat-o modul în care optimismul încăpățânat poate cataliza acțiunea și schimbarea. Cu o determinare de neclintit de a lupta pentru generațiile care vor veni după noi, Figueres descrie ce este optimismul încăpățânat (și ce nu este el) și îndeamnă pe toată lumea să vizualizeze și să lucreze pentru viitorul pe care îl doresc pentru umanitate.
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Prelegeri, TED, Video
19 octombrie 2020
Când am urcat scările strâmte de lemn ale ministerului de industrie, îngrămădit în localul camerei de comerț din Iași, mi-a fulgerat prin gând interiorul somptuos al palatului Vernescu, cu scările lui monumentale de marmoră scumpă și rară, cu bronzăriile lui grele, cu luxul din toate, în care se răsfață acelaș minister acolo… Și cele două Românii mi-au răsărit alături, cu deosebirea lor enormă, sub legile oarbe ale destinului!
Ajuns la ușa anticamerei secretarului general, am dat de un pâlc de lume îngrămădită, așteptându-și rândul cine știe de câtă vreme, și, cum din fire sunt foarte respectuos pentru drepturile altora, mi-am zis: „Este peste putință să pătrund înaintea celorlalți, iar ca să aștept, nervii mei nu mi-ar da răgaz, așa că mai bine ar fi sa renunț și să plec”.
Dar în acel moment îmi năluci pe dinaintea ochilor figura severă a prietenului meu care, demobilizat în ajun, plecase la București, în trenul special al primului ministru și al ministrului de externe, după ce mi-a șoptit următoarele:
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
16 octombrie 2020
M-am gândit adesea, nu cu puțină nedumerire, la soarta ciudată a lui Conrad Purces dintr-o țară lipsită de atingere cu marea ajunse tocmai să fie un povestaș al mării, și într-o limbă ce nu-i aparținea, ce o vorbise până la moarte cu un vădit accent străin. Încă la vârsta de nouă ani, uitându-se odată la harta Africii, puse degetul pe un cuprins atunci nedescoperit și zise: „Când voi fi mare, acolo mă duc!”
Uitase, firește, de aceasta: dar, peste un sfert de veac, în drumu-i spre Congo se va fi mirat și el de realizarea unei atari presimțiri, precum s-a mirat neîndoios și de imboldul timpuriu ce-l duse, împotriva tuturor stăruințelor, departe de căminul strămoșesc, pe întinsul mărilor. Nu împlinise nici șaptesprezece ani, când sosi în Marsilia, unde, îmbarcându-se pe un vas cu numele parcă nadins născocit de „Tremolino” și colindând Mediterana. Legănându-și întâile avânturi ale tinereții în largul zărilor mișcătoare, în dulcea lumină, în farmecul nestinselor tradiții clasice. natural era să n-o uite nicicând și s-o proslăvească în pagini numeroase, mai ales din cartea sa „The Mirror of the Sea”:
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
