Dreptatea contează… și pentru oameni, și pentru primate. Împărtășind înregistrări neprețuite ale maimuțelor capucin, reacționând la nedreptate, primatologul Sarah Brosnan cercetează motivul pentru care oamenilor și maimuțelor a ajuns să le pese de egalitate și pune accent pe legătura dintre o societate sănătoasă și cooperantă și pe ideea de a primi cu toții o parte echitabilă.
fără voturi
Încarc...În perioada 1–5 octombrie 2019, scriitorul francez Lionel Duroy, autorul romanului „Eugenia„, o ambițioasă frescă a României anilor 1930–1940 inspirată de Jurnalul lui Mihail Sebastian, este prezent la București și la Iași, invitat de Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT Iași) 2019, de Institutul Francez din România și de Editura Humanitas Fiction.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, nouă modernilor, atât de expliciți, încât ne dau impresia că n-au deloc nevoie să fie explicați. Oamenii aceia se arată cu deosebire îngrijiți să se explice singuri. Cu băgare de seamă, ei își enunță judecățile, își definesc sentimentele, își demonstrează intențiile. Pe cât se poate, în grupuri de idei simetric dispuse, care uneori par a fi exact numărate, ca niște cifre frumoase trecute la condică pentru a fi adunate în josul feței, ori egal tăiată de pendulul neînduraților alexandrini, vorbirea clasică tinde oarecum la o simplicitate ultraelementară, la claritatea primară a propozițiilor rânduite cu didactică scumpătate în cărțile de citire. Și atât de mult pomenesc clasicii aceștia ei înșiși, direct, de claritate, simplicitate și rațională înțelegere, încât ne ispitesc a crede că pricepem și noi lucrurile de care vorbesc ei fără nici o silință, așa după cum ei se arată că înțeleg fără rest orice lucru de care mintea lor se atinge. Dar nu este în firea gândirii noastre de astăzi să creadă atât de simplu în perfecta realizare a vreunei clarități oarecare.
Tocmai plecând de la impresia aceasta inițială, noi ajungem a simți curiozitățile speciale ale literaturii de care vorbim, și acea renumită claritate însăși devine pentru noi problemă.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Editura Humanitas invită pasionații de istorie sâmbătă, 18 mai 2019, ora 17:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la o întâlnire cu istoricul Lucian Boia și jurnalista Magda Grădinaru despre volumul de memorii „Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac„. Evenimentul se încheie cu o sesiune de autografe.
Continuare »
fără voturiÎncarc...La Editura Humanitas a apărut recent cartea „Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsaţi în grija statului” de Vlad Alexandrescu, un volum radiografie a societății românești:
Continuare »
fără voturiÎncarc...Despre Iosif s-a spus la început că face parte din școala lui Coșbuc. Și de atunci așa a rămas. El a fost definitiv categorisit în conștiința publicului, după critica grăbită de atunci, sub această etichetă sumară și precisă. Ceea ce părea că justifică această apropiere a fost faptul că amândoi poeții aduceau în opera lor subiecte și atmosferă de la țară, și anume din Ardeal, iar Iosif venea în urma lui Coșbuc cu câțiva ani. Dar tot așa s-ar putea spune, de pildă, că păunul seamănă cu vulpea fiindcă amândoi au coadă lungă.
În afară de valoarea lor prea inegală, cei doi poeți sunt profund deosebiți: prin temperamentul lor poetic, prin atitudinea în fața vieții, prin subiecte și natura inspirațiilor ca și prin însăși realizarea tehnică, nu numai stilistică, a acestor inspirații. Coșbuc era mai ales un mare artist al cuvântului, un poet expresiv și aproape deloc sugestiv și liric, Iosif — tocmai dimpotrivă: un poet sentimental liric, reflexiv.
Despre Coșbuc, cu clasicismul lui cronologicește exotic, s-a spus de atâtea ori că e un fenomen literar straniu, o apariție unică în literatura modernă. Putea oare acest poet să aibă imitatori de talent?… Ca să fie viabilă, poezia coșbuciană de după Coșbuc trebuia să purceadă măcar în parte din complexul acelorași condițiuni multiple și excepționale, cu neputință de regăsit de două ori în același veac. Și nu e nevoie să străbatem șirul de cauze până la nebuloza primitivă, ca să ne dăm seama pentru ce melancolicul și timidul dezrădăcinat care a fost Iosif nu putea să aibă nu numai seninătatea sufletului mândru, sprințar și înalt al țăranului din Năsăud, dar nici cultura lui clasică și gustul lui pentru clasicism. Vioiciunea artistică și temperamentală a lui Coșbuc, neastâmpărul sănătos, copilă resc, strălucitor, nu se găsesc nicăieri în opera unui poet atât de sfătos, de „cuminte”, cum se zicea pe vremuri, și de amărât ca Iosif. Versificația bogată, ritmul săltăreț, rima abundentă, în cascadă, puteau fi mai degrabă imitate.
Continuare »
1 voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies
