Nu pot căra gândurile lumii, căci multe sunt dintr-un început adunate şi-s ude cărările vieţii, de lacrimi, iar marginile sunt acoperite de secetă. Nu mă pot ridica din colbul arşiţei zilei de ieri, ca să pot aduna spicele de mâine, când ploaia va cădea fără să mai fie cer. Un nor a mai rămas singuratic acolo unde a fost cerul, şi ca o ultimă speranţă, în puful lui s-a ascuns un singur viitor. Voi găsi oare ultimul drum spre ultimul început?

În cuibul vulturului, acolo sus, unde muntele întreabă acel viitor dacă mai sunt văi pe care să poată să meargă pe urma naşterii sale, a rămas un gol. Nu poate focul să ardă pietrele din mine, de prea mult rece, pentru că ele au aşteptat prea mult timp singure în trepte de iubire. Fără ele, casele fericirii au dispărut. Acolo, jos, fereastra mea de timp se uită la mine cu ochii magului de la răsărit. Apusul lasă roşul lumii de dincolo, aici. Pictorii timpului, pe şevalete uriaşe, încearcă să picteze înapoi cerul şi lumina, pentru a ne vedea soarta. Ei, încet, înmoaie pensule uriaşe în sângele soarelui şi ne pictează venele în loc de cer, însă în ele fără nimic, doar nişte tuneluri goale fără sens.

8 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
1 comentariu »

Am socotit potrivit ca în fruntea listei epigramiştilor beneficiari ai atenţiei lui Cincinat Pavelescu să fie cei cărora li s-au dedicat mai multe epigrame. Printre aceştia se numără, după câte am constatat, nepotul său, Mircea Pavelescu, născut în 14 octombrie 1908, când Cincinat Pavelescu avea 36 de ani, iar Ion Pavelescu – deasemeni unchi – avea 19 ani.

Anii au trecut, Mircea a crescut şi, precum cei doi unchi ai săi, a devenit poet scriind – după cum arăta G. Călinescu – «o poezie fantezistă firească şi graţioasă (Pasărea Paradisului), adevărat jurnal de bord liric, străbătut de o ştrengărească melancolie».

Ca şi cei doi unchi ai săi, Mircea se apropie de epigramă şi e de presupus că îşi încearcă pana şi talentul în catrene adresate cel puţin unuia dintre dânşii. Rezultă o luptă epigramatică în care el trebuie să facă faţă singur săgeţilor trase de cei doi versaţi şi deosebit de talentaţi înaintaşi ai săi.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame, Umor
Comenteaza! »

I se urâse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile altora şi să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă şi el om aşezat, ca toţi oamenii de treabă, să-şi întemeieze casa lui, să-şi agonisească o moşioară, — vorbă scurtă, — să se astâmpere odată.

Şi fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse şi el în satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-şi agonisi o viţeluşă şi o trimise la păşune în izlazul satului.

9 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Poveşti
2 comentarii »