Într-o dimineață mai de demult, zării pe moș Toma Gaiță în drum spre pădure, cu pușca ferită sub zeghe de nu i se vedea decât țeava atârnând la spate, ca o coadă.
Eram prin clasa a doua de liceu; venisem numai de vreo săptămână acasă, în vacanța Crăciunului, și aveam și eu o rablă de pușcă, mică și ruginită, cu care speriam sturzii și mierlele de prin măcieșii de la marginea pădurii.
Continuare »
1 voturi
Încarc...Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Și rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Și slujind el câteva soroace de-a rândul, acuma era bătrân. Și mai-marii lui, văzându-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i și două carboave de cheltuială.
Ivan atunci mulțumi mai-marilor săi și apoi, luându-și rămas bun de la tovarășii lui de oaste, cu care mai trase câte-o dușcă, două de rachiu, pornește la drum cântând.
Și cum mergea Ivan, șovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să știe unde se duce, puțin mai înaintea lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu și cu Sfântul Petre, vorbind ei știu ce. Sfântul Petre, auzind pe cineva cântând din urmă, se uită înapoi și, când colo, vede un ostaș mătăhăind pe drum în toate părțile.
Continuare »
9 voturiÎncarc...Revista lunară de satiră şi umor „Haz de Necaz” publică, în numărul 14 din iunie 2001, pe o pătrime de pagină, următoarele precizări ale lui George Corbu:
Prietenia (nu doar literară) ce m-a legat de emeritul umorist şi epigramist Mircea Trifu (24.02.1922 – 20.06.1994) stă la originea a ceea ce avea să devină „Războiul (duelul) sutei de sonete”. În compania, ilustră, a mult talentatului coleg, am purtat cea mai paşnică bătălie de-a lungul primelor trei luni ale anului 1970. Cele 101 sonete scrise atunci – probabil, cel mai lung duel de acest gen din literatura română – au avut ca martori pe Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar ca arbitru pe Victor Eftimiu. Ele îmbracă astăzi haina tiparului, înainte ca vreun editor, în a cărei venire mai sper, să le ofere veşmântul aristocratic al unei cărţi, aşa cum, de altfel, şi-au dorit protagoniştii acestei confruntări ironico-umoristice.
Meritul esenţial în acest inedit încă fapt literar – din care antologia umorului liric îşi va recruta, poate, unele piese de rezistenţă (modestia este virtutea mediocrilor), revine strălucitului confrate Mircea Trifu care, lansând provocarea, a dat startul impresionantei competiţii.
Să mi se îngădue, până la împlinirea sorocului strângerii acestor creaţii într-un volum, a-i aduce încă şi încă, omagiul meu devotat incomparabilului Mircea Trifu, pentru strălucirea cu care a slujit decenii de-a rândul epigrama românească.
Nu este, cred, lipsit de interes să amintesc faptul că despre existenţa acestui virtual volum făcea referire însuşi Mircea Trifu, anunţându-l, printre cărţile în pregătire, pe clapeta copertei primului său volum („Epigrama”, Bucureşti, Editura LITERA, 1976).
Continuare »
2 voturiÎncarc...Epigrama, cu drăcuşorii ei,
Se duelează-ntruna.
Zeiţa-i – Mătrăguna!*
Sar din săbii şi peniţe doar… scântei.
*Atropa Belladonna sau Carmen, trimisă pe pământ, cu mulţi drăcuşori, să ne veselească, să ne corecteze viciile prin satiră şi umor, că prea amărâţi şi prea înfumuraţi din cale afară suntem.
P.S. Dar mai e o Zeiţă în ceruri, cu aia eu contactez.
* * *
Zeiţa Epigrama şi… drăcuşorii ei sau Globul Pătrat cu unii tipi de pe el, cu marile lor succese la Concursuri Naţionale şi Internaţionale de Humor şi Neumor, menţionaţi cu multiple premii Grand Prix, că nu-s chiar toţi aşa ca ei, ci selectaţi din toate colţurile Globului Pătrat – despre toate acestea – mai jos.
Continuare »
2 voturiÎncarc...De imagini nedefinite din plasa existenţei mă agăţ cu disperare. Întorc firul ghemului înfăşurat pe părţile rotundului şi caut să intru, în adâncul lui pentru un nou început. Din coduri bine stabilite, tot dintr-un început, caut să găsesc energii în infinitul nostru mic, pentru a răbufni cândva în raze de existenţă-lumină, în care nu există nici început, nici sfârşit şi când nu va mai exista acea atracţie universală, spre interior sau spre exterior, cănd nu va mai fii posibilă o mare prăbuşire sau o mare explozie. În faţa naşterii şi morţii rămân gânditor, apoi ridic întrebări spre firea începutului, întrebând „Creatorul” de rostul existenţei şi dacă aducerea mea, a ta, a noastră în timp, îşi are rostul. Gheara fricii de a nu fi este teribilă, temătoare, ignorată sau uneori acceptată, dar întodeauna cu speranţa existeţei unui dincolo, speranţă subconştientă chiar şi pentru cel mai convins ateu.
Continuare »
4 voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies