A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea – un om sucit.
Mă-sii i-a abătut să nască tocmai despre ziuă la lăsata secului de postu mare, când se pornise o zloată grozavă. Paștele în anul acela cădea în iarnă de tot. Tată-său a alergat cu brișca la moașa satului tocmai în margine. Moașa dormea; d-abia se întorsese acasă de la arendașul moșiei, unde fusese chef. A trebuit vreme până s-o deștepte, până să se îmbrace femeia, până să se urce-n brișcă. Copilul a așteptat cât a așteptat și, până să-și piarză răbdarea mă-sa care se văita cumplit, și-a pierdut-o el p-a lui și s-a repezit așa fără socoteală în lume, tocmai când s-auzeau clopoțeii de la brișca lui tată-său la scară.
Unii copii învaţă ascultând; alţii învaţă făcând. Geoff Mulgan face o scurtă introducere a Şcolii Studio, un nou tip de şcolă în UK unde grupuri mici de copii învaţă lucrând la proiecte care sunt, aşa cum spune Mulgan, „pe bune.”
Nu pot căra gândurile lumii, căci multe sunt dintr-un început adunate şi-s ude cărările vieţii, de lacrimi, iar marginile sunt acoperite de secetă. Nu mă pot ridica din colbul arşiţei zilei de ieri, ca să pot aduna spicele de mâine, când ploaia va cădea fără să mai fie cer. Un nor a mai rămas singuratic acolo unde a fost cerul, şi ca o ultimă speranţă, în puful lui s-a ascuns un singur viitor. Voi găsi oare ultimul drum spre ultimul început?
În cuibul vulturului, acolo sus, unde muntele întreabă acel viitor dacă mai sunt văi pe care să poată să meargă pe urma naşterii sale, a rămas un gol. Nu poate focul să ardă pietrele din mine, de prea mult rece, pentru că ele au aşteptat prea mult timp singure în trepte de iubire. Fără ele, casele fericirii au dispărut. Acolo, jos, fereastra mea de timp se uită la mine cu ochii magului de la răsărit. Apusul lasă roşul lumii de dincolo, aici. Pictorii timpului, pe şevalete uriaşe, încearcă să picteze înapoi cerul şi lumina, pentru a ne vedea soarta. Ei, încet, înmoaie pensule uriaşe în sângele soarelui şi ne pictează venele în loc de cer, însă în ele fără nimic, doar nişte tuneluri goale fără sens.
Cel mai recent lungmetraj în regia lui Nanni Moretti a stârnit controverse virulente în rândul anumitor categorii de public datorită subiectului său destul de sensibil. Răvăşit de o criză acută de conştiinţă, recent alesul Papă refuză să îşi accepte public noul rol, se refugiază în lumea dinafara Vaticanului şi acceptă ajutorul unui psihanalist. Drama în cheie tragi-comică a fost prezentată în competiția oficială Cannes 2011, iar regizorul Nanni Moretti, considerat unul dintre cei mai de succes regizori italieni din ultima vreme, a fost desemnat să prezideze juriul ediţiei de anul acesta.
Distribuit în România de Independenţa Film, „Habemus Papam” poate fi vizionat în cinematografe de vineri, 3 februarie 2012, şi va rula la Cinema Studio, Hollywood Multiplex, Grand Cinema Digital Băneasa, Cinema City Controceni şi Cinema City Sun Plaza.
Scriitorul și designerul Graham Hill întreabă: Poate posesia mai puținor lucruri, într-un spațiu mai redus, să conducă spre mai multă fericire? El susține ideea ocupării unui spațiu mai redus, și enumeră trei reguli pentru a vă edita viața.