Participanţii la cursurile de vară de limbă, cultură și civilizație românească organizate de Institutul Cultural Român prezintă joi, 26 iulie 2012, pe scena Şcolii Populare de Artă din Braşov, montajul teatral „D’ ale amorului“ după Ion Luca Caragiale, montaj realizat sub îndrumarea actorului Marius Cisar.
I.L. Caragiale este considerat cel mai mare dramaturg român. Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la moartea sa, la Berlin, unde se refugiase de niciodată plictisitorul, dar de multe ori obositorul spaţiu public românesc. Piesele sale sunt jucate pe scenele teatrelor româneşti în variante clasice sau postmoderne – actori profesionişti, amatori, elevi şi studenţi răspund provocării sale: „Văz enorm şi simţ monstruos“. Dar cât de uşor este să joci Caragiale? Ce pot înţelege străinii din opera sa? Cât ține de specificul local și cât de o natură umană universală în perspectiva sa asupra afacerilor sentimentale și politice?
E o zi posomorâtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, mare repaus dominical… Ai observat şi dumneata, cititorule, câte progrese a făcut opinia noastră publică de când avem legea repausului dominical?… E zi de sărbătoare. Pe stradele principale este o mişcare febrilă neobicinuită. Mulţimea circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută fierbinte; toata lumea e cuprinsă de nervozitate… Miroase în aer, nu după expresia clasică, a iarbă de puşcă – din nenorocire, moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar. Miroase a… ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se face o manifestaţie populară monstră în contra guvernului, care vrea să treacă prin camere à la vapeur legea pentru înfiinţarea Monopolului băuturilor spirtoase! De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.
Drept să spun să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărât să reprime cu toată energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua… Cine ştie dacă nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mândria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine, să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, când mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă retrag discret într-un colţ. Şi să tac. Intru într-o berărie şi aştept să pice din moment în moment ediţia de seară a ziarelor politice… Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la manifestaţie.
Următoarea anecdotă este pusă pe seama preşedintelui american George W. Bush, care a gafat de multe ori în public. Cu ocazia unei vizite în Anglia, este primit de regină şi o întreabă:
– Care este, Excelenţă, secretul unei politici înţelepte?
– Să te înconjori de oameni inteligenţi, răspunde regina.
– Şi cum aflu dacă oamenii sunt într-adevăr inteligenţi?
Regina formează numărul premierului Tony Blair şi-l întreabă:
– Ascultă, Tony, părinţii tăi au copil care nu este nici fratele tău, nici sora ta. Cine este acest copil?
– Acesta sunt eu, Excelenţă, răspunde Tony Blair.
– Aţi văzut, îi spune regina preşedintelui american, Tony este un prim ministru inteligent.
– Am să ţin minte răspunsul acesta, promite Bush, care ascultase separat convorbirea.
Întors acasă, Bush îi pune aceeaşi întrebare celui mai apropiat colaborator al său, dar acesta nu ştie să răspundă şi cere permisiunea să se retragă. Din biroul său, îi telefonează secretarului de stat Collin Powell şi îi pune aceeaşi întrebare. Om inteligent, acesta răspunde:
– Desigur, sunt eu.
Colaboratorul dă buzna în biroul oval, fără să mai ţină cont de secretară şi zice:
– Domnule Preşedinte, am aflat, este Collin Powell, adineaori mi-a spus la telefon.
La care Bush, bătând darabana cu degetele pe brăţarul fotoliului, îi râde în nas:
– Nu, este Tony Blair, mi-a spus mie regina Angliei…
Eugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare, apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.
După o metodă care îi va deveni proprie, cartea produce uimire, derută şi comic irezistibil. Autorul atacă figurile uriaşe ale literaturii române din acea vreme (am selectat aici fragmente despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu), susţinând injurios că ei nu ar fi creat o operă valabilă, deconspirând, în final, miza polemică şi ludică, totul într-un discurs imbatabil din punct de vedere logic şi extrem de valoros la nivelul argumentării.
De vineri, 14 noiembrie 2008, publicul cinefil din România poate urmări pe marile ecrane filmul „Cum să rămâi fără prieteni” („How to Lose Friends and Alienate People”), o comedie spumoasă plină de situaţii hilare, care au efectul opus celui dorit de autorul lor astfel că acesta, deşi plin de bune intenţii, va gafa permanent, rămânând în final fără prieteni.
Încarc...
3 voturi