În vălmășagul acesta al luptelor politice, în acest vălmășag în care oamenii cei mai lipsiți de cinste politică se întîlnesc în ideile cele mai năprasnice, te cuprinde deznădejdea gîndindu-te cum țara e-n veci înșelată în aspirațiile ei.

Astăzi toată lupta politicianilor noștri se reduce la o nenorocită chestie de digestie.

Alianțele cele mai ciudate, compromisurile cele mai neoneste se fac numai și numai pentru stomac, numai și numai pentru atingerea unui individ sau unei coterii pe movila bugetului.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Articole
Comenteaza! »

I
Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc și sonerie. În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfășurată în cearceafuri ude… O masă fără picioare, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a „lucrului în sine”, un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și… 20 de bani bacșiș… Restul nu prezintă nici o importanță. Trebuiește însă reținut că această cameră, vecinic pătrunsă de întuneric, nu are nici uși, nici ferestre și nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum și prin care se poate vedea, în timpul nopții, cele șapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuță și un șir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit și inutil…

A doua încăpere, care formează un interior turc, este decorată cu mult fast și conține tot ceea ce luxul oriental are mai rar și mai fantastic… Nenumărate covoare de preț, sute de arme vechi, încă pătate de sânge eroic, căptușesc colonadele sălii, iar imenșii ei pereți sunt, conform obiceiului oriental, sulemeniți în fiecare dimineață, alteori măsurați, între timp, cu compasul pentru a nu scădea la întâmplare.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

La sărbătoarea poemului său, Stephan Roll a invitat toate cosânzenele izvoarelor, toți voievozii vântului. E o orchestră a culorilor și a bucuriei, un covor de lumină scuturat peste balconul în oboseală al ochiului. Poemul sparge ferestrele poemului. Poemul se plimbă sub unghia roză a norilor. Poemul inundă ograda inimii. Poemul: ce flux-reflux pentru această amiază a iubirii! Nu e nevoie de experiență, știu: dacă i-ai reteza arterele, din Stephan Roll ar curge, în locul sângelui, poemul. Un curcubeu de rezonanțe și de imagini îi înfășoară ca un fular umerii. Pasul lui sună în moneda asfaltului, atinge ca o buză fluierul aerului. Mâna oprește ca un inel zborul, împrumută albastrul din aripa coțofanei, împletește beteala versului în ritmul ciocănitoarei, toarnă în degetarul rimei toată licoarea codrilor.

Aluneci palmele prin catifeaua paginilor cu semne de anotimpuri, fiecare literă: o scoică pentru infinitul chiotului, și iată: „pietrele tari trec desculțe gârlele”, „câmpul înnoptează în botul de pluș ud al vitelor”, treci peste ținuturi cu „circul cu roți și arcuri, cu saltimbanci fluizi”, deștepți oglinzile de rouă când „duc în ugere crinii zvelți în doniți laptele parfumului”. Și urmează, adâncă și văroasă ca o căpșună, Diana, zeița vânătorilor cu „lumina care e albă ca pieptul păsărilor de mare”, cu poetul care e „mai înalt decât tine cu o vrabie”. Aventura te îmbracă asemeni unui steag printre regi:

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri, Poezii
Comenteaza! »

I

D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușei – curate ca un pahar; prispa din față – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scârție, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, așezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase.

Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare.

Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge.

De câte ori n-o podideau lacrămile pe biata bătrână, privind acareturile mari, dar pline de sărăcie și de pustiu… Nu cerea de pomană… da’ și viața de azi până mâine viață e, or foc?

Doi juncănași, o vacă, doi cârlani, zece oi ș-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care alt’dată țineau opt perechi de boi ungurești, șase vaci cu ugerul cât căldarea, nouă cai iuți ș­o turmă de oi, ce umplea valea râului de behăit când coborau dinspre munte.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

„Păstorel” este pseudonimul scriitorului Alexandru Osvald Teodoreanu, născut la 30 iulie 1894 în Dorohoi, nepot al lui Alexandru Teodoreanu şi fiu al lui Osvald Teodoreanu, botezat atribuindu-i-se prenumele ambilor înaintaşi paterni. Apreciind probabil prea împovărătoare prenumele sale, şi le prescurtează semnând oficios Al.O. Teodoreanu şi, ca scriitor, cu pseudonimul Păstorel, ales deloc întâmplător, după cum afirmă în volumul „Caiet – Foi îngălbenite”, 1938, prin a sa literară

Spovedanie

Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.

Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.

6 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Critică literară, Cărţi, Epigrame, Fragmente literare, Umor
6 comentarii »

Astăzi, paşii mă îndreaptă cu o atracţie magică, spre tărâmul cărţilor. Mă îndrumă, cunoscători, prin labirintul literelor, spre prietenele mele dragi, cărţile. Acolo regăsesc, întotdeauna, cu surprindere, atâtea veacuri de suflete-litere înviate de suflete-om! Arghezi, Coşbuc, Topârceanu, Eminescu…, pe ei şi mulţi alţii îi regăsesc printre amintirile versurilor din leagănul copilăriei.

Mireasma florilor de tei răzbate, încă, din faldurile unei păduri cutreierate de ultimul romantic ascuns de lumina Luceafărului. Iar eu, îmi odihnesc privirea pe chipul ghiocelului, primăvăratic răsărit dintre filele unei cărţi răsfoite cu nostalgie. El, ghiocelul este dăruit copilăriei să păstreze în taina lui dalbă, farâma de inimă de copil ce şi-a uitat, demult, la poarta sufletului, păpuşile.

4 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
4 comentarii »