I
Pentru cine apreciază frumusețile literaturii franceze, pentru cine înțelege calitățile stilului și finețea spiritului, moartea celebrului autor Prosper Mérimée e considerată ca un foarte trist eveniment, ca o pierdere importantă pentru domeniul literelor. Iară cine a cunoscut personal pe acest bărbat eminent prin științele filologice va regreta nu numai pe literatorul distins, pe filozoful amabil, dar și pe unul din cei mai adevărați reprezentanți ai spiritului de conversaț ie franceză.

Bagajul său literar nu este voluminos; însă are mare preț în ochii amatorilor estetici de scrieri ce pot servi de model, precum: Colomba, la Venus d’Ille, l’enlèvement de la redoute, le vase ètrusque, les chroniques de Charles IX etc. și mai multe studii asupra literaturilor slave și spaniole. El a fost cel întâi care a făcut cunoscut în Francia pe celebrul Pușkin, traducând diverse opere de ale acestui poet rus și a scris un șir de epistole foarte interesante asupra Spaniei, unde îi plăcea ades să călătorească.

Tot ce a ieșit de sub pana lui este cizelat cu măiestrie, ca obiectele artistice ale lui Benvenuto Cellini; însă cine poate spune talentul său de narator? cine poate descrie finețea observărilor spirituoase, care străluceau cu atâta profuzie și atâta farmec în conversația lui! Eu am avut norocirea de a-l cunoaște în călătoria din Spania, la anul 1853, și a-l întâlni în mai multe rânduri, atât în Paris, cât și la Cannes, unde-și petrecea lunile de iarnă; și dar găsesc de o plăcută datorie a spune compatrioților mei că Prosper Mérimée a fost unul din acele personaje eminente din Francia care s-a interesat mult la soarta României.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978; articolul despre Guillaume Apollinaire (26 august 1880 – 9 noiembrie 1918), pe numele său adevărat Wilhelm Apollinaris de Kostrowitzky, este semnat de Al. Dimitriu-Păuşeşti:

Când André Breton vorbea despre Apollinaire ca despre „ultimul poet”, înţelegea, desigur, că el continuă să considere poezia operă de artă. Mişcarea suprarealistă condamna opera de artă ca pe un artificiu, iar acel suprarealist care avea cutezanţa să se proclame poet era exclus din mişcare, aşa cum a fost cazul poetului Robert Desnos. De fapt, André Breton se înşela parţial. Apollinaire cultivase şi „vechiul joc al versurilor”, cum însuşi se exprima, dar demonul modernismului îl ispitise mereu, solicitat fiind de cele mai diverse aventuri poetice, cu gândul că va ajunge la acel „nou realism”, mai real decât realul, pe care l-a intitulat „suprarealism” înainte ca mişcarea propriu-zisă să fi luat fiinţă. Personalitate complexă şi derutantă, el a dat mult de furcă criticii literare, care l-a blamat sau l-a elogiat, izbutind mai rar o caracterizare globală.

5 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »