Într-un sat odată erau doi oameni pe care îi chema la fel.

Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Și acum ascultați ce li s-a întâmplat:

Klaus cel mic trebuia să are toată săptămâna pentru Klaus cel mare și să-i împrumute calul pe care-l avea, pe urmă Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o dată pe săptămână, și anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic mânând cinci cai! O zi întreagă, toți erau ca și cum ar fi fost ai lui! Soarele strălucea și toate clopotele din clopotniță chemau lumea la biserică. Oamenii erau toți gătiți de sărbătoare și se duceau cu cartea de rugăciuni subsuoară s-asculte predica și toți se uitau la Klaus cel mic, care ara cu cinci cai, și Klaus era așa de mândru, încât iar pocnea din bici și striga: „Hi, căluții mei!”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »

Lansarea celui de-al doilea volum al trilogiei „O istorie mondială a comunismului” – „Victimele” are loc joi, 21 noiembrie 2019, de la ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu și când autorul se află în dialog cu Ioan Stanomir și Gabriel Liiceanu, inclusiv despre volumul „Negaționismul de stânga„.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

După o ședere de o zi și o noapte, plecând de la Mânăstirea Dintr-un Lemn și vizitând în treacăt un alt schit de maici, ce se cheamă Surpatele sosirăm pe la amiază la mănăstirea Bistrița. Barbu Craiovescu, banul Craiovei, și fratele său, vornicul Pârvu, începură zidirea acestei biserici în timpul domniei lui Mihnea cel Rău, la anul 1512. Dar siliți de cruzimile lui, ei fugiră în Turcia, și abia o putură isprăvi, după întoarcerea lor, când cu oștirea adunată de peste Olt goniră pe tiran.

Surpatele se despart de Mănăstirea Dintr-un Lemn numai printr-o gârliță; acest schit, așezat pe-un deal și ocolit de un crâng, s-a clădit pe la anul 1591, de către Ștefan al II-lea Surdu, fratele lui Mihai Viteazul, prinț blând, dar necapabil și din marele număr de domnitori neînsemnați care slujesc numai drept date cronologice la repedele curs al întâmplărilor omenești.

Banul Barbu, vrăjmaș neîmpăcat al tuturor prinților ce se alegeau fără voia lui, goni asemenea și pe Vlad al VIII-lea, care se orânduise domn de Înalta Poartă, dar în sfârșit fu și el ucis de un capiciu-bassa turc ce venise în țară sub cuvânt ca să-l așeze pe tron. La anul 1524, luând domnia Radu al VII-lea, care se afla poprit la Constantinopol, făcu ban al Craiovei pe vornicul Pârvu, fratele Barbului, și după dânsul Moise I-i îi dete de soție pe sora sa, vrând să aibă mai de aproape puternica familie a Pârvuleștilor, care era groaza mai multor prinți; dar rudenia aceasta nu fu destulă ca să sprijinească pe Moise împotriva furtunii ce cruzimea lui ridicase asupră-i, și banul Pârvu dimpreună cu Moise căzură în bătălia care acesta avu cu Vlad IX, orânduitul din partea Porții. Amândoi frații Pârvulești, cum și Moise-vodă, sunt îngropați în biserica Bistriței. Pârvuleștii sunt și zugrăviți în costum boieresc, anteriu și giubea, meși cu papuci, și la cap legătura turcească.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »

I

D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușei – curate ca un pahar; prispa din față – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scârție, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, așezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase.

Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare.

Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge.

De câte ori n-o podideau lacrămile pe biata bătrână, privind acareturile mari, dar pline de sărăcie și de pustiu… Nu cerea de pomană… da’ și viața de azi până mâine viață e, or foc?

Doi juncănași, o vacă, doi cârlani, zece oi ș-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care alt’dată țineau opt perechi de boi ungurești, șase vaci cu ugerul cât căldarea, nouă cai iuți ș­o turmă de oi, ce umplea valea râului de behăit când coborau dinspre munte.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

Aici țipătul goelanzilor nu e, ca aiurea, ascuțit și jalnic. La Miramare cerul e albastru ca o boltă de peruzea. Marea se îndoaie în cute de smarald, bătând malurile golfului și prelingând licărișul zării, arcuit din lagunele Veneției până în livezile Iliriei. Șalupele, cu două pânze, alunecă, se întrec, ca lebedele când își încondură aripile și vâslesc adânc cu picioarele lor cenușii. Și nu e dor, nu e farmec și cântec de dragoste pe care călătorul să nu-l simtă izvorând de pretutindeni din pânza ce lincăie molatic și din albia țărmurilor cu grădini de chiparoși și portocali.

Și dacă năvodul atârnă greu, pescarii întind vesel de funii. Mușchii lor de aramă se umflă; mânecile trosnesc; chipurile lor, torturate de opintire, se-nviorează; iar când apar din valuri maldărele de pești, care sar și scutură din coadă, încep cu toții să cânte, în mijlocul șuietului de peste ape, cântece moștenite de la strămoșii lor.

„Eviva! colț fericit al lumii, cu adieri și calde, și răcoroase. Cât vei fi bogat în pește și aurit de soare, vom pluti în copăile noastre până în matca Adriei.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

Prieteni din liceu, sfârșeam anul al doilea de facultate. Ceata noastră era un amestec de la Drept, de la Științe și de la Litere. Unii, trecând examenele de Drept, urmau cursurile de la Științele fizice; alții, distingându-se la Matematici, răsfoiau tomurile lui Mourlon, ca să susție, cu mai multă învierșunare, că Dreptul nu este o știință.

„Trubadurul” – cum îl porecliserăm noi – trecuse examenele de latinește și de grecește. Dezgustat de literatura veche, aruncând pe Leopardi supt cuvânt că prea e trist, purta în buzunarul unei haine măslinii poeziile lui Giusti și urma la anatomie și fiziologie cu o patimă nefirească și cu o scârbă ascunsă.

De cum începea luna lui mai, pentru noi încetau cursurile academice.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »