„Bistriţa” de Grigore Alexandrescu
După o ședere de o zi și o noapte, plecând de la Mânăstirea Dintr-un Lemn și vizitând în treacăt un alt schit de maici, ce se cheamă Surpatele sosirăm pe la amiază la mănăstirea Bistrița. Barbu Craiovescu, banul Craiovei, și fratele său, vornicul Pârvu, începură zidirea acestei biserici în timpul domniei lui Mihnea cel Rău, la anul 1512. Dar siliți de cruzimile lui, ei fugiră în Turcia, și abia o putură isprăvi, după întoarcerea lor, când cu oștirea adunată de peste Olt goniră pe tiran.
Surpatele se despart de Mănăstirea Dintr-un Lemn numai printr-o gârliță; acest schit, așezat pe-un deal și ocolit de un crâng, s-a clădit pe la anul 1591, de către Ștefan al II-lea Surdu, fratele lui Mihai Viteazul, prinț blând, dar necapabil și din marele număr de domnitori neînsemnați care slujesc numai drept date cronologice la repedele curs al întâmplărilor omenești.
Banul Barbu, vrăjmaș neîmpăcat al tuturor prinților ce se alegeau fără voia lui, goni asemenea și pe Vlad al VIII-lea, care se orânduise domn de Înalta Poartă, dar în sfârșit fu și el ucis de un capiciu-bassa turc ce venise în țară sub cuvânt ca să-l așeze pe tron. La anul 1524, luând domnia Radu al VII-lea, care se afla poprit la Constantinopol, făcu ban al Craiovei pe vornicul Pârvu, fratele Barbului, și după dânsul Moise I-i îi dete de soție pe sora sa, vrând să aibă mai de aproape puternica familie a Pârvuleștilor, care era groaza mai multor prinți; dar rudenia aceasta nu fu destulă ca să sprijinească pe Moise împotriva furtunii ce cruzimea lui ridicase asupră-i, și banul Pârvu dimpreună cu Moise căzură în bătălia care acesta avu cu Vlad IX, orânduitul din partea Porții. Amândoi frații Pârvulești, cum și Moise-vodă, sunt îngropați în biserica Bistriței. Pârvuleștii sunt și zugrăviți în costum boieresc, anteriu și giubea, meși cu papuci, și la cap legătura turcească.
Se vede că egumenii după vremi ai acestei mănăstiri, mândri de vechimea locuinței lor, n-au găsit alt mijloc să încredințeze despre aceasta pe călători, decât lăsând biserica și împrejurimile ei să cază în ruine. La cea dintâi vedere mi-am adus aminte de cuvintele economului de la Cozia: „La noi pică, dar la Bistrița plouă”. Tot e trist și dărăpănat înăuntru, tot e vechi și neîngrijit pe dinafară. Îngrijitorul de acum, având un respect deosebit pentru antichități, n-a găsit cu cale să se atingă cu vreo înnoire nelegiuită de sfintele chilii, dar pe de altă parte, urmând înțelepciunii omenești, a zidit pentru sine afară din mânăstire o pereche case îndestul de lumești, dar minunate pentru odihnă. Ceilalți călugări, supuși la ploaie și la frig, locuiesc în chilii neînvelite, și suferă tot ce trebuie să sufere cineva ca să se învrednicească a ajunge mucenic. Nu sunt deloc la îndoială că în lumea cealaltă vor fi fericiți, căci într-aceasta sunt îndestul de rău.
După odaia ce ne-o deteră de locuință, ne făcurăm o închipuire jalnică de prânzul ce ni se gătea, și astă dată nu furăm înșelați. Ca să ne mângâiem, hotărârăm a vizita pe pustnicul ce locuiește în munte în susul mânăstirii; un părinte bătrân ne sluji de călăuză. Ne trebui mai mult de un ceas până să ajungem, poteca era strâmtă, înainte și în dreapta prăpăstii, în vale râul ce poartă numele mănăstirii, împotriva stânci râpoase și goale, și în stânga peștera, în care intrarăm pe brânci ca într-o vizuină, cu toate că înăuntru e destul de largă. Fiecare dintre noi ținea câte o făclie aprinsă și înaintea tuturor mergea bătrânul pustnic, ce ne ieșise spre întâmpinare. După ce înaintarăm câtva, el se opri și, întinzând mâinile, ne arătă cu un fel de mândrie întunecoasa și umeda sa locuință și mulțimea liliecilor, înaripaților săi tovarăși, care speriați de lumină vâjâiau în toate părțile pe la ochii noștri.
Acest om fără a fi mut, s-a supus de sine la o tăcere veșnică. Este câtăva vreme de când niște tâlhari au intrat la dânsul. Și socotind că poate se află ascunse acolo averile mănăstirii, cu feluri de casne l-au silit să vorbească; dar toate au fost în zadar. În sfârșit, pierzând nădejdea de a afla, în necazul lor, l-au aruncat în prăpastie.
Dar, sau minune, după cum spun părinții, sau întâmplare după cum ar zice un necredincios, el rămase atârnat de un copac; a doua zi îl găsiră în aceeași poziție, și cu multă greutate îl traseră în sus. Înăuntrul peșterii sunt două mici altare în fața prăpastiei, al cărora pusnicul e singurul slujitor. Nu știu de ce, până să nu văz pe acel om al muntelui, îmi făceam o altă idee de un pustnic. Nu îmi aduc aminte bine ca ce idee îmi făceam: destul numai că un pustnic mi se părea o ființă care nu seamănă întru nimic cu ceilalți muritori, un ce nematerial, care se pierde dinaintea ochilor, sau un fel de sălbatic ce iese din despicătura unei stânci și se pierde într-alta, călare pe un urs îmblânzit de dânsul.
Îmi închipuiam că trebuie să-l prindem cu vânătoarea; dar când îl văzui că își pleacă capul și salutează, când îl pipăii și înțelesei că este de carne și de oase, era aproape să strig: „Nu, acesta nu este pustnicul!” întocmai ca acea damă de provincie care mergând la Paris să vază pe dnul Balzac, pe care după romanțurile lui și-l închipuia un june galben ca lămâia și elegant ca crinul, subțire să-l tragi prin inel și slab să cază de o suflare, un ce delicat care nici mănâncă, nici bea, apoi văzând în locul acestui ideal un om gras și gros, rumen și rotund, care gustă dimineața nu știu câte biftecuri, a zis în uimirea sa: „Nu, acesta nu poate să fie Balzac”.