Despre amintiri

Cu mai mult timp în urmă am fost întrebată ce cred despre autoportret. La vremea când mi s-a cerut părerea tocmai terminasem de citit „Autoportret într-o oglindă spartă”, a lui Octavian Paler. Pură coincidenţă sau „conspiraţie cosmică”, propunerea a venit peste frământarea care mi s-a născut atunci în suflet: ce este un autoportret? Cum se naşte el în literatură, pictură sau fotografie? Care sunt izvoarele sale? Şi, mai ales, care este scopul lui? Nu aveam răspunsuri şi nici nu mi-a plăcut vreodată să grăbesc înţelegerea lucrurilor. Pesemne că nu-i întotdeauna cea mai bună soluţie, altfel nu ni s-ar fi dat pilda smochinului neroditor.
Sigur e că nu m-aş mai fi gândit la asta, dacă n-aş fi primit într-o zi vizita neaşteptată a unei prietene din alt oraş. Prima vizită în unsprezece ani de când ne cunoşteam. Şi dacă a doua zi n-aş fi realizat că am pierdut ocazia de a face fotografii împreună, la mine acasă. Cum am putut să uit? Am avut grijă să imortalizez momente mai puţin importante din viaţa mea şi l-am ratat chiar pe acela care aş fi vrut să-mi rămână în album. Însă această „scăpare” m-a ajutat să înţeleg rostul şi natura tututror autoportretelor pe care mi le-am făcut de-a lungul vieţii. Nu întru nemurire, cum am crezut, nu întru admiraţie şi iubire de sine, chiar dacă privesc mai ales imaginea mea în fotografii, ci pentru a primi de la acele umbre mărturia propriei mele vieţi. Dar, în mod paradoxal, cu cât le privesc mai mult, cu atât mă regăsesc mai puţin în ele, nerezistând sentimentului unei vieţi duble, cumva străine una de cealaltă, dar care se împletesc şi se influenţează profund. Sau poate, la fel ca în mitul lui Perseu şi Meduza, nu-mi pot privi propria realitate în faţă fără să fiu împietrită. Am nevoie de un scut de bronz, de un reflex, de o viziune indirectă…