Aphrodi`te, te aştept!
M-ai înşelat cu încă o iarnă, dar te iert. Şuvoiul veţii, sângele îmi înfierbântă. Simbolurile zeiţei mă răscolesc prin timpuri. Spuma mării ei râde către ţărmul din mine. Mărul de aur, păcatul primit drept premiu, îl ţin în inima mea de păcătos. Scoicile mărilor se deschid acum şi le aud glasul. Dorinţa răbufneşte şi fiorii mă cuprind. Imnul Homeric se aude dispre zările primăverii, păşind pe câmpii de flori. Muşchii, fibre de oţel în coamele cailor, mătură vântul iernii rămas printre ultimile câmpii ale iernii, cabrându-se. Zeiţa vieţii se întoarce. Pleoapele mi se apleacă în jos, tremurânde de prea lumină. Albul zăpezii rămase aruncă sclipiri în dugi de raze de soare. Umbra aleargă fără oboseală ascunsă, păstrând încă umezeala pământului ce negru absoarbe lumina. Creionul cerului cu mâini uriaşe scrie pe pământ zile cu parfum de soare şi nopţi răcoroase. În aşteptare totul stă ascuns. Cerul, pământul şi subpământul, ca un arc uriaş îndoit, aşteaptă să trimită viaţa o nouă primăvară.
Continuare »