Eugen Ionescu şi „Nu” hotărât conformităţii literare

Eugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare, apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.

După o metodă care îi va deveni proprie, cartea produce uimire, derută şi comic irezistibil. Autorul atacă figurile uriaşe ale literaturii române din acea vreme (am selectat aici fragmente despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu), susţinând injurios că ei nu ar fi creat o operă valabilă, deconspirând, în final, miza polemică şi ludică, totul într-un discurs imbatabil din punct de vedere logic şi extrem de valoros la nivelul argumentării.

Continuare »