Blog.Citatepedia.ro
cărţi, teatru, cinema, muzicăSearch Results
„Degețica” de Hans Christian Andersen
A fost odată o femeie care voia să aibă un copilaș, dar nu știa de unde să-l ia. Atunci s-a dus la o vrăjitoare și i-a spus:
– Uite, aș vrea să am un copilaș, nu poți să-mi spui cum să fac să îl găsesc?
– Cum să nu! a spus baba. Uite aici un bob de orz; da’ să știi că nu-i orz de-acela ce crește pe ogoare și pe care-l dai la găini de mâncare; ia-l și pune-l într-un vas cu flori și ai să vezi ce iese.
– Mulțumesc, mătușă – a spus femeia și i-a dat babei cinci bănuți; apoi s-a dus acasă, a sădit bobul de orz și îndată a răsărit o floare mare și frumoasă. Ai fi zis că-i o lalea, dar petalele stăteau strânse de parcă ar fi fost numai îmbobocită.
Continuare »
„Spiridușul din trandafir” de Hans Christian Andersen
În mijlocul unei minunate grădini se înălța o tufă de trandafiri plină de flori, iar în cea mai frumoasă floare trăia un spiriduș atât de mic încât nici cea mai ageră privire a unui om nu îl putea zări. Era la fel de drăguț și chipeș ca și un copil , și era înzestrat cu aripi care i se întindeau de la umeri până la picioare.
În spatele fiecărei petale a trandafirului, el avea câte un mic dormitor cu un pătuț ca de puf. Cât de parfumate erau camerele sale, și cât de transparenți și strălucitori erau pereții acestora, căci ei erau făcuți cu toții din petalele roze ale trandafirului!
Cât era ziua de lungă, spiridușul zburda sub razele calde ale soarelui și zbura din floare in floare, dansa printre aripile multicolore ale fluturașilor sau măsura cu pasul cât de lungă putea fi frunza unei plante. Pentru că, vedeți voi, frunza unei flori cuprindea pentru el tot atâtea drumuri și șosele cât o întreagă țară. Se putea întâmpla ca o astfel de călătorie să nu se sfârșească nici măcar până la apusul soarelui!
Continuare »
„Povestea unei mame” de Hans Christian Andersen
Mama stătea lângă micuțul ei copil; era foarte tristaă pentru că se temea că acesta ar putea muri. Copilașul era foarte palid, ochișorii lui erau închiși și, uneori, scotea câte o răsuflare grea, adâncă, aproape ca un oftat, iar mama se uita la el cuprinsă de o tristețe și mai mare.
Cineva a bătut la ușă, și un sărman bătrân a pășit înăuntru. Era îmbrăcat într-un strai ce aducea cu o cergă pentru cai și avea cu adevărat nevoie de un astfel de vestmânt ca să îi țină de cald pentru că era o iarnă foarte rece; întreg ținutul era acoperit de zăpadă și gheață, iar vântul era atât de ascuțit că ar fi putut tăia fețele oamenilor ieșiți pe afară. Micuțul s-a trezit pentru un moment, iar mama, văzând că bătrânul tremură de frig, s-a ridicat și a pus o mică cană de bere pe sobă pentru a se încălzi. Bătrânul s-a așezat pe fotoliul balansoar, iar mama și-a tras un scaun aproape de el, s-a uitat iarași la copilul ei bolnav, ce continua să respire greu, și l-a prins de mâna lui micuță. „Crezi că va rămâne la mine, nu-i așa?” a zis ea. „Desigur că Preaîndurătorul Dumnezeu nu îl va lua de lângă mine.”
Continuare »
„L. Rebreanu: Golanii” de George Topîrceanu
Subiectele schițelor dlui Rebreanu sunt simple și originale. În prima bucată a volumului („Golanii”), asistăm la zbuciumul unui „întreținut” care și-a făcut o carieră din josnicia lui și care, ajungând în pragul bătrâneții, se vede părăsit pentru întâia oară de amanta întâmplătoare care-l hrănește. Tot atât de impresionantă e criza sufletească prin care trece acest tip, țesută din gelozie, tristeță sfâșietoare și spaimă pentru viitor, pe cât sunt de interesante viața pe care o duce și „concepția” lui asupra acestei vieți. Căci tipul filozofează pe alocurea.
Cu această schiță (ca și cu alta, „Culcușul”) dl Rebreanu ne duce într-un mediu neexplorat încă de prozatorii noștri.
Întreținuții aceștia, de speța cea mai de jos, ca Gonea Bobocel, alcătuiesc un fel de breaslă aparte, certată cu morala și aproape întotdeauna și cu legile societății. Pentru ei lumea e împărțită în „șmecheri” și „fraieri”. Șmecherii sunt acei care au înțeles rostul acestei vieți (!), au înțeles adică, din vreme, că trebuie să trăiască fără muncă pe spinarea altora, să tragă chiulul vieții.
Continuare »
„Sultănica” de Barbu Ştefănescu-Delavrancea
I
D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușei – curate ca un pahar; prispa din față – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scârție, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, așezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase.
Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare.
Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge.
De câte ori n-o podideau lacrămile pe biata bătrână, privind acareturile mari, dar pline de sărăcie și de pustiu… Nu cerea de pomană… da’ și viața de azi până mâine viață e, or foc?
Doi juncănași, o vacă, doi cârlani, zece oi ș-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care alt’dată țineau opt perechi de boi ungurești, șase vaci cu ugerul cât căldarea, nouă cai iuți șo turmă de oi, ce umplea valea râului de behăit când coborau dinspre munte.
Continuare »