21 mai 2009

În mintea mamei

Vineri, 22 iunie 2009, are loc la Hollywood Multiplex – Bucureşti Mall şi Movieplex – Plaza Romania premiera filmului francez „În mintea mamei” („La tête de maman”), scenariul şi regia fiind semnate de Carine Tardieu. Din distribuţie fac parte Karin Viard, Kad Merad, Chloe Coulloud şi Jane Birkin.

Filmul este o comedie ce a fost distinsă cu Premiul Cinéma 2007 al Fundaţiei Diane & Lucien Barrière. Lulu, personajul principal, o adolescentă de 15 ani, spune: „În urmă cu două decenii, cu câţiva ani înainte de naşterea mea, mama a iubit un tip. În urmă cu două decenii, cei doi au fost despărţiţi, iar tânărul a luat cu el zâmbetul mamei. Trebuie să-l găsesc, trebuie să i-l dau înapoi. Dacă nu, eu una mor.”

Carine Tardieu a acordat un interviu despre acest film.

Cum v-aţi rezuma filmul?

E vorba de povestea unei adolescente, Lulu, care viseaza ca mama ei să o cuprindă în braţe şi să o iubească. Iată „pitch“-ul cel mai scurt. Dacă e să-l dezvolt, voi adăuga că respectiva adolescentă nu se simte iubită de femeia pe care o ştie dintotdeauna depresivă şi preocupată numai de propriile ei boli. Într-o zi, puştoaica dă peste un film tras pe peliculă de super 8 mm, în care îşi descoperă mama, la 20 de ani, în braţele unui bărbat necunoscut, fericită şi zâmbitoare aşa cum ea, Lulu, nu a văzut-o niciodată. Cine e tipul care i-a putut dărui odinioară femeii un asemenea zâmbet? Lulu îşi pune în cap să-l găsească şi să i-l readucă mamei, în speranţa că aceasta îşi va recăpăta cheful de viaţă.

De ce acest titlu, „La tête de maman”?

El rezumă problema esenţială pe care şi-o pune Lulu: „Ce se petrece în mintea mamei? Cine ocupă întreg locul de acolo?“ Dar La tête de maman înseamnă şi „mutra“ pe care mama în cauză o face de-a lungul întregii zile.

Care e partea autobiografică din film?

Mi-am pierdut mama când aveam 26 de ani. Şi ea era niţel absentă, mereu obosită şi preocupată de propriile ei angoase.

Şi aţi plecat, în adolescenţă, să căutaţi un bărbat necunoscut?

Nu, dar ideea are o bază reală. Adeseori mi-am auzit mama vorbind de unul dintre primii ei iubiţi, Jacques, de care trebuise să se despartă la presiunile părinţilor, fiindcă ea era evreică, iar el nu. Chiar dacă mai târziu a trăit, alături de tata, o frumoasă poveste de dragoste, a idolatrizat amintirea acelui tânăr.

Povestea din film ar putea fi dramatică, ori filmul dumneavoastră este mereu voios, plin de viaţă, nostim…

Pentru mine este esenţial ca umorul să intervină repede pentru a contrabalansa situaţiile dramatice. Simţeam nevoia ca viaţa să fie foarte prezentă în film. Lulu trăieşte pentru doi – şi adeseori nostimada decurge de aici.

Faceţi-ne potretul personajeor. Întâi Lulu.

Cu reacţii rapide şi cu inimă tandră, Lulu e o puştoaică gata oricând să se bată – şi filmul chiar începe cu o păruială – pentru ca mama ei să o iubească şi să-i arate asta. Lulu refuză feminitatea, la 15 ani e un băietan ratat. De altfel, i-am cerut actriţei, Chloé Coulloud, să se se îngraşe cu 6 kilograme şi să ia cursuri de lupte. Şi în viaţa de toate zilele tânăra seamănă cu Lulu, având un caracter dificil şi o personalitate puternică.

Iar Juliette, mama?

În copilărie, Juliette şi-a pierdut într-un incendiu tatăl pe care îl adora. Rămasă pe viaţă o fetiţă, continuă să aştepte întoarcerea acelui bărbat. Când l-a întâlnit pe Jacques, iubirea ei din tinereţe, a repus în scenă acea dragoste imposibilă şi acea despărţire brutală. Iar sub presiunile mamei ei a pornit pe un drum greşit.

Şi tatăl? Care este, exact, situaţia lui?

E un disperat care se ignoră. Îmi place mult acest personaj ce trăieşte prin negare. Când şi-a întâlnit soţia, aceasta avea încă viaţă într-însa, dar între timp această scânteie s-a stins. Totuşi el rămâne profund îndrăgostit şi se agaţă de iluzia că laolaltă cu Juliette continuă să formeze un cuplu.

Iar Jacques, dragostea din tinereţe?

Când intră în fantasma mamei sale, Lulu visează la omul din film ca la un supererou. Şi am vrut ca, la întâlnirea cu el, să fie decepţionată: Juliette iubise, în aparenţă, un bărbat oarecare. Totuşi am avut grijă ca personajul să nu fie prea bine definit, să-şi păstreze o aură de mister, tocmai ca să rămână loc pentru fantasmă.