De vineri, 15 octombrie 2010, poate fi vizionat în cinematografele din România filmul „Contesa însângerată” („The Countess”), scenariul şi regia Julie Delpy, tot ea deţinând şi rolul titular, alături de Daniel Bruhl, William Hurt, Tom Wisdom şi Anamaria Marinca.

În Ungaria de la începutul secolului al XVII-lea, Contesa Erzebet Báthory (interpretată de Julie Delpi) este considerată cea mai puternică femeie din ţară – frumoasă, inteligentă şi nedispusă să accepte o lume în care bărbaţii sunt gata să aplice strâmb sau să încalce legile după cum le convine. La un ospăţ, Erzsebet întâlneşte un bărbat mult mai tânăr decât ea, István (interpretat de Daniel Brühl), după care cei doi se îndrăgosc cu patimă unul de altul. Dar fericirea lor nu durează mult: tatăl lui István, contele Thurzó (interpretat de William Hurt) îşi sileşte fiul să rupă relaţia cu Erzsebet şi pune la cale un plan împotriva acesteia.

Strategia reuşeşte: Erszebet presupune că a fost respinsă din cauza diferenţei de vârstă dintre ea şi István şi, orbită de dor şi de tristeţe, cade pradă iluziei nebuneşti că sângele de fecioară o va păstra veşnic tânără şi frumoasă. Şiruri de fete sunt aduse la castel, fără să se mai întoarcă niciodată. Erzsebet devine, în mod vizibil, tot mai dementă şi obsedată. Iar când, în cele din urmă, îşi dă seama că a fost victima unei conspiraţii politice şi că tatăl iubitului ei a scos-a din scenă, este prea târziu…

Familia Báthory, aparţinând unei case regale a Transilvaniei, s-a stabilit în Ungaria în secolul al XIV-lea. Unchiul lui Erzsebet, Stefan Báthory, a fost rege al Poloniei. Pe seama ei a circulat zvonul că ar fi ucis peste 600 de fecioare, ca să se scalde în sângele lor şi astfel să dobândească frumuseţea veşnică, dincolo de veacuri. Din acest motiv, Erzsebet Báthory a fost mereu asociată cu legenda contelui Dracula. De fapt, chiar există o legătură între Dracula (Vlad al III-lea, Ţepeş) şi familia Báthory; cel mai puternic înaintaş al lui Erzsebet, principele Stefan, şi-a desfăşurat trupele pentru a-l ajuta pe Vlad să redobândească tronul Ţării Româneşti în 1476 iar mai târziu titlul unei moşii care îi aparţinuse „contelui Dracula“ i-a fost trecut lui Erzsebet. În romanul său istoric „Das Geheimnis der Báthory” („Secretul familiei Báthory”, 2005) Andreas Varesi merge până la avansa ideea că unul dintre motivele pentru care Erzsebet a cumpărat acea proprietate de la familia lui Ţepeş a fost convingerea că acolo se află secretul puterii de întinerire a sângelui.

Erzsebet Báthory a trăit între 1560 şi 1614. În 1614 a fost condamnată la închisoare pe viaţă în propriul său castel, unde a fost zidită şi a murit după trei ani.

„O doamnă plină de distincţie, o femeie mândră, a cărei frunte înaltă stă mărturie unei mari inteligenţe“, spune Ferdinand Strobel Edler von Ravelsberg descriindu-i portretul. „O bonetă îi ascunde de ochii privitorului cascada de păr negru. Dimineaţa, el trebuie să fi fost dureros de răvăşit. Camerista doamnei trebuia să fie deosebit de grijulie, deoarece doamna nu se putea cu niciun chip ridica în picioare având părul încurcat ori răsucit. Atunci când, totuşi, se întâmpla o astfel de stângăcie, reacţia era o palmă peste faţa caeristei, deoarece contesa era foarte sensibilă. Într-o astfel de împrejurare, ea şi-a lovit atât de tare slujnica, încât fetei i-a dat sângele pe nas şi pe gură, iar un strop a căzut pe mâna care o pedepsise. Dezgustată, contesa a căutat un şervet. Totuşi, spre uimirea ei, îşi dădu seama că, întâmplător fata o ajutase să-şi poată depăşi complexul. O idee cumplită fulgeră imediat sub fruntea înaltă a contesei…“ Michael Farin: Heroine des Grauens. Elisabeth Bathory, 2003.

În filmul „Contesa însângerată” joacă şi actriţa română Anamaria Marinca, născută la 1 aprilie 1978 în Iaşi. Mama ei a fost violonistă şi tatăl actor, iar Anamaria a fost emulată de amândoi: a început să ia lecţii de vioară de la vârsta de şase ani, şi la 18 ani şi-a început studiile de artă dramatică la Academia de arte George Enescu din Bucureşti. După absolvire, s-a bucurat de succes pe scene naţionale, apărând în piese clasice de August Strindberg şi Alexandre Dumas, ca şi în piese moderne de Heiner Müller şi în premierele româneşti ale dramelor provocatoare ale lui Sarah Kane. Ca membru al ansamblului teatrului Bulandra din Bucureşti, a dat probă, în 2004, pentru o producţie britanică de televiziune şi a obţinut rolul unei adolescente est-europene aduse în Anglia şi forţate să se prostitueze; „Sex Traffic” i-a adus Premiul britanic BAFTA pentru Cea mai Bună Actriţă, în 2005. Acum Anamaria Marinca locuieşte la Londra, unde apare cu regularitate în producţii de teatru şi de televiziune. Printre cele mai importante filme de ficţiune ale sale se numără filmul lui Francis Ford Coppola „Youth without Youth” şi drama „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, care a câştigat, în 2007, la Festivalul de la Canes, Palme d’Or şi i-a adus lui Anamaria cronici elogioase. La Berlinala din 2008, actriţa a fost onorată cu premiul Shooting Star.

Interviu cu Julie Delpy

Ce anume v-a fascinat atât de mult la Erzsebet încât să decideţi realizarea unui film despre infama contesă maghiară?

Întotdeauna am adorat basmele, încă din copilărie, şi la fel mi se întâmplă şi astăzi, ca adult. Îmi place în mod deosebit latura întunecată a basmelor şi a miturilor. Îmi plac personajele ca Regina cea rea din Albă ca zăpada sau Ciclopul din Odiseea. Astfel de personaje sinistre mă atrag. Într-un fel, Báthory, o persoană reală, prezintă asemenea elemente particulare de basm, care mă fascinează atât de mult. Şi atunci când sapi ceva mai adânc, găseşti în povestea ei material pentru tragedie. Nu contează dacă a fost o vorba de o nebună, ucigaşă în serie, sau, în spiritul adevărului, o femeie nevinovată, acuzată de lacomii reprezentanţi ai aristocraţiei – tragedia rămâne.

Nu numai că aţi jucat rolul principal, dar aţi şi scris scenariul şi aţi realizat filmul. Cum aţi jonglat cu toate aceste ipostaze?

Ca scenarist şi regizor, nu mi-a fost uşor. Mi-au trebuit ani de zile până să văd „The Countess” realizat, şi chiar atunci când finanţarea era asigurată au rămas o mulţime de probleme. Să regizezi în decoruri reale poate fi foarte costisitor; mareu îţi depăşeşti fie timpul, fie bugetul alocat. Din fericire, am avut o echipă fantastică, iar oamenii cu care am lucrat în prostproducţie au fost cu adevărat formidabili.

Se spune despre contesă că se scălda în sânge de fecioară ca să-şi păstreze tinereţea. Aveţi de gând să faceţi din filmul dv. un înlocuitor subtil al actualului Botox boom?

Nu. Nu doresc să utilizez filmul pentru distracţie sau în folosul Botoxului, chiar dacă există în film un element al timpului, îmbătrânirea fiind, în cazul femeilor, legată de multă frică. Personal, nu sunt speriată de bătrâneţe, dar am fost fascinată de acest proces, încă de la o vârstă fragedă. De fapt, filmul vorbeşte mai mult despre deteriorare decât despre o femeie care îmbătrâneşte şi care, de aceea, îşi pierde minţile; pierderea dragostei o duce la nebunie, şi la fel teama de moarte – adică un lucru cu care eu pot empatiza. Cred că, personal, mă bucur că îmbătrânesc, deoarece îmi spun că, arătând mai bătrână înseamnă şi că am rămas în viaţă; când sunt bătrână, cel puţin nu am murit. Sunt în stare să vorbesc şi despre suferinţa din dragoste; să mori cu inima zdrobită poate să nu fie ceva elegant, dar eu iubesc ideea.

Discul din 2003 al lui Julie Delpy este considerat un album cult neo-feminist. În „The Countess” sunt exprimate şi asemenea puncte de vedere în relaţiile dintre bărbaţi şi femei?

Am crescut pe lângă doi feminişti – unul dintre ei era mama, iar celălalt, şi chiar în mai mare măsură, tata – iar mie, dintr-un motiv oarecare, îmi plac filmele cu femei şi cântecele care exprimă puncte de vedere femeieşti. Personajele feminine sunt, adesea, unidimensionale ori construite cu foarte puţine trăsături de caracter. Nu ştiu dacă eu am fost în stare să fac ceva mai bun dar, cu „The Countess”, am încercat să creez o femeie foarte complexă. Este nebună, totuşi întreagă la minte şi inteligentă. Gândeşte logic, dar rămâne confuză; uneori, este blândă – dar alteori incredibil de crudă. Am găsit nişte foarte interesante şi complexe tipare de comportament şi am vrut să mă joc cu ele, folosindu-mă de ea ca de un exemplu absolut particular. Filmul ne poartă într-o lume a bărbaţilor unde există numai o femeie puternică, iar aceasta este sacrificată prin dragoste şi jocuri ale puterii. Chiar dacă pare puternică, e incredibil de fragilă. Am probleme cu acea categorie de feminişti care declară că femeile sunt, categoric, mai bune decât bărbaţii. Cred că superioritatea depinde foarte mult de individ; unele femei nu sunt deloc mai bune decât bărbaţii. Însă mă declar adeptă a egalităţii şi a şanselor egale, lucru de care suntem departe în propriile noastre ţări şi în restul lumii. Când am început să scriu scenariul, mi-a fost teamă că unii or să râdă de mine, fiindcă sunt femeie şi actriţă. Mulţi presupun că femeile nu au genul de umor de care eu dau dovadă – un umor impertinent şi politically incorrect.

Către sfârşitul filmului, protagonista dv. spune că îi pare rău pentru că purtarea ei necontrolată şi obsesivă va face ca, în politică, lucrurile să fie foarte dificile pentru femei o vreme îndelungată. Ce aţi urmărit cu asta?

De-a lungul istoriei, în mod repetat, bărbaţii le-au ţinut pe femei departe de putere. Au arătat cu degetul spre exemple precum Báthory şi au susţinut că femeile sunt prea superficiale, prea smintite sau prea rele ca să poate conduce; gândiţi-vă numai la vânătoarea de vrăjitoare. Este chiar posibil ca persoana din filmul meu să nu fie atât de vinovată pe cât susţin ei. Báthory părea necruţătoare şi este posibil să fi poruncit uciderea unor servitori care nu i s-au supus. Dar şi în acest caz este posibil ca anumiţi nobili să fi ţesut intrigi pentru a scăpa de ea, astfel încât unul dintre veri să-şi poată însuşi posesiunile lui Erzsebet. Mulţi i s-au pus împotrivă fiindcă era prea puternică. Iată un alt aspect care îmi place la fel de mult.

Interviu cu Daniel Bruhl

Cunoşteaţi povestea cotesei Báthory?

Da, cu câtva timp în urmă i-am citit biografia. Îmi amintesc că m-am şi gândit că s-ar putea face un film după ea. Lucrat foarte atent, desigur, a să nu iasă ceva la plesneală, o chestie bâlbâită, numai sânge şi maţe vărsate. Julie a evitat cu mare succes această cale şi reuşeşte să spună o poveste consistentă şi serioasă, despre o femeie fascinantă. Pur şi simplu, Julie e o mare scenaristă. Scenariul ei a fost unul dintre acele texte pe care, pur şi simplu, nu le poţi lăsa din mână. Nu are nimic plictisitor, e o lectură foarte dinamică şi ceva chiar modern, cu personaje impresionante – orice, numai plictisitor nu.

Cum aţi descrie partea dv.?

Ce mi s-a părut grozav la acest scenariu este faptul că nu există personaje în mod clar pozitive sau negative. Fiecare poartă secretul lui, latura lui întunecată. Aş spune că István Thurzó este un personaj pozitiv, un tânăr cu sentimente romantice. Se îndrăgosteşte definitiv pentru prima oară în viaţă – şi atunci de o femeie mai în vârstă. Dar tatăl lui îi desparte pe cei doi, fiindcă între ei nu trebuie să existe niciun angajament. Mai târziu, István se întoarce, însă reeducat şi îndoctrinat de tatăl său, care îl trimite să dovedească vinovăţia lui Erzsebet.

Cum a fost la filmări?

Am filmat în locaţii minunate, castele şi palate, în aer liber sau în şaua calului. Întotdeauna e mai interesant să lucrezi în decoruri originale decât în studio, unde totul este fals şi construit din carton.

Cum a fost Julie Delpy ca regizor?

Este extrem de sensibilă şi nu are deloc acele aere şi fiţe pe care şi le dau unii regizori. Nici nu o face pe posomorâta; a fost cu adevărat calmă şi concentrată. În plus, are un grozav simţ al umorului, lucru pe care eu în consider crucial. Şi asta te ajută să lucrezi cu ea într-un mod foarte plăcut. Se întâmplă, chiar şi în cazul unor scenarii deosebite, să ai momente în care rămâi în faţa camerei, simţind că este ceva în neregulă cu tine. Nu e un lucru pe care să poţi pune degetul, dar ceva nu merge aşa cum trebuie. Se întâmplă rar – dar în asemenea situaţii Julie era absolut flexibilă şi, imediat, venea cu soluţii bune. Deşi nouă, actorilor, nu ni se permite asta, eu am tras cu coada ochiului la monitor şi am văzut lucruri cu adevărat formidabile. Am fost fermecat de ceea ce a făcea Martin Ruhe cu aparatul de filmat.

Interviu cu William Hurt

Cum v-aţi implicat în filmul lui Julie Delpy?

În general, primesc scenariile prin agentul meu, şi aşa s-a întâmplat şi acum. În cursul îndelungatei noastre colaborări, ne-am dezvoltat amândoi abilitatea de a observa calitatea, chiar când aceasta nu a fost încă şlefuită şi omogenizată. Am citit scenariul şi l-am găsit foarte bun. Pe de altă parte, am auzit că Julie Delpy ar vrea să şi regizeze filmul. Eu sunt european prin alegere. Am o casă la Paris şi stau acolo o parte din an – mă puteţi numi un american cu orizonturi lărgite. Aşa încât, atunci când mi se oferă şansa să apar în filme în afara Statelor Unite, îmi place să mă folosesc de asta.

Cunoşteaţi legenda lui Báthory?

Prima dată când am auzit de Báthory, aveam vreo 17 ani. Mi s-a părut ceva de mirare, pe atunci, că povestea ei nu inspirase niciun artist. Ei bine, acum există filme despre Báthory. Al nostru vorbeşte despre acea fază a evului mediu în care oamenii – ca să vorbim în termeni plastici – ieşeau din întuneric. Au existat nişte Elisabete în acel moment istoric: Báthory, Elisabeta I a Angliei, o Elisabetă în Spania. Shakespeare scria Hamlet. Ideile lui Martin Luther făceau vâlvă. Perioada poate fi numită leagănul modernităţii. La filmări, m-am întrebat adesea în ce fel viaţa de atunci continuă să înfluenţeze vieţile noastre de azi. Evenimentele din film au avut loc cu doar 400 de ani în urmă, ceea ce nu înseamnă foarte mult în termenii evoluţiei. Şi în această perioadă s-au produs schimbări incredibile în istoria omenirii. Desigur, filmul explorează o epocă îngrozitoare. Dar, în unele scene, m-am întrebat: este vorba cu adevărat despre evul mediu? Ori filmul reprezintă şi o metaforă a zilelor şi a epocii noastre?

Ce vreţi să spuneţi?

„The Countess” spune o poveste cu o morală realmente adultă. Fiindcă Julie Delpy portretizează o protagonistă care creşte şi se maturizează făcând faţă problemei sale. Báthory a fost o femeie deosebit de îndărătnică care, într-o orânduire diferită, ideală, ar fi avut, în mod categoric, un alt drum. Deosebit în povestea spusă de noi, totuşi, este faptul că protagonista nu e deloc portretizată ca şi când ar fi reprezentat doar o crudă anomalie a epocii sale. Dimpotrivă, Julie Delpy spune limpede că tocmai cruzimea perioadei în care Báthory a trăit se manifestă şi în sufletul acesteia.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cinema, Dragoste, Interviuri, Ştiri
Comenteaza! »