După ce a avut o proiecție în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania 2013, începând de vineri, 5 iulie 2013, intră în cinematografe „No”, film nominalizat la premiile Oscar, secţiunea Cel mai bun film străin, şi care a obţinut C.I.C.A.E (Quinzaine des realizateurs) la Festivalul de la Cannes 2012. De asemenea, a câştigat Premiul publicului la festivalurile de film de la São Paulo, de la Salonic şi a fost nominalizat pentru Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Film de la Tokyo.

În 1988, la insistenţele celui mai puternic şi generos dintre aliaţii săi străini, Statele Unite ale Americii, dictatorul chilian – Generalul Augusto Pinochet cere organizarea unui referendum privind preşedenţia sa.

Regimul său de 15 ani s-a caracterizat prin ignorarea drepturilor omului, prin crimele, încarcerările, deportările şi aşa-numiţii “desaparecidos”, cei care au dispărut pur şi simplu.

O coaliţie de 16 partide politice aflate în opoziţie faţă de dictatură îl abordează pe René Saavedra (interpretat de Gael García Bernal), un tânăr şi impetuos publicitar, pentru a le dirija campania. Saavedra este un “încheietor”, seducându-şi clienţii cu o voce catifelată şi un look atrăgător; îşi pregăteşte prezentările cu mereu acelaşi surplus de sinceritate, fie că e vorba de o campanie de TV pentru cea mai nouă băutură răcoritoare, fie de cel mai important eveniment din istoria ţării sale.

Întâmparea face ca şeful lui René, Lucho Guzman (Alfredo Castro), să fie un membru de rang înalt din comitetul de consultanţă al lui Pinochet.

René este separat de soţie, Verónica Caravajal (interpretată de Antonia Zegers), o activistă radicală în ochii căreia plebiscitul este doar o fraudă. Ea refuză să legitimeze prin votul său atât dictatorul, cât şi referendumul lui fictiv. În timp ce ea bagatelizează implicarea soţului său în mişcarea opoziţiei, René vrea doar ca ei să se împace şi să trăiască împreună, ca o adevărată familie, împreună cu fiul lor, Simon.

În timp ce revizuieşte materialele deja create pentru campanie, pentru René nu mai rămâne îndoială că montajele interminabile şi macabre de asasinate, tortură, tancuri şi gaz lacrimogen îi vor descuraja pe votanţi. Cum adversarii lor cheltuiesc de 30 de ori mai mult, campania „NO” trebuie să născocească reclame electorale care să sensibilizeze populaţia din Chile şi să o motiveze să meargă la vot. Poporul este înfricoşat, ca de altfel şi conducătorii mişcării „NO”, odată ce îşi dau seama că poliţia secretă a lui Pinochet, DINA, îi urmăreşte şi uneori chiar îi confruntă direct.

“Toată lumea vrea să fie fericită,” spune René încet, pe tonul său convingător. Pe “Fericire” se va axa campania: “Te aşteaptă fericirea dacă votezi NO!” Această tactică nu este îmbrăţişată de unii colegi, care o văd ca pe un afront adus multelor victime care au suferit sub Pinochet, însă René dispune cu încredere realizarea de melodii publicitare şi atrage sprijinul vedetelor în livrarea mesajului: “Chile: Fericirea te aşteaptă!!!”

Regizorul şi producătorul filmului, Pablo Larraín, explică: “De-asta au şi câştigat. Nu l-au atacat pe Pinochet. Doar au promis un viitor mai bun, mai frumos.”

Pinochet a fost învins şi, mai mult decât atât, 97% dintre votanţii înregistraţi au venit la vot. Campania „NO” şi-a adjudecat aproape 56% din totalul voturilor.

Despre producţie

“NO” este ultima parte din trilogia începută de Pablo Larraín în 2008 cu filmul “Tony Manero”, o comedie neagră cu nuanţe de tulburări politice, despre un psihopat de vârstă mijlocie care îşi dedică viaţa misiunii de a deveni cel mai bun imitator din ţară al lui John Travolta în filmul clasic “Saturday Night Fever”. În al doilea episod al trilogiei, “Post Mortem”, un funcţionar kafka-esc de la morga orăşenească, îndrăgostit pănă peste cap de vecina sa, o dansatoare exotică, devine brusc conştient de realitatea politică printr-o şocantă confruntare cu daunele colaterale ale unei violente lovituri de stat.

“‘Post Mortem’ cuprinde originea unui regim dictatorial, ‘Tony Manero’ abordează momentul cel mai violent al unei dictaturi, iar ‘NO’ este despre punctul final”, elaborează regizorul Pablo Larraín. “Poate că cel mai mult mă interesează să analizez şi să revizitez imagistica violenţei, a ruinei morale şi a distorsiei ideologice, nu pentru a o înţelege, ci pentru a arunca lumină asupra ei”.

Inspirat din fapte reale, “NO” îşi plasează eroul, pe René Saavedra, la cârma unei campanii publicitare proaspete, energetice şi până la urmă cruciale pentru înlăturarea dictatorului Augusto Pinochet. “‘NO’ este o poveste epică de tip David şi Goliat, o comedie neagră cu atitudine,” spune producătorul Juan de Diós Larraín.

“Avem un tip care se foloseşte de unelte din publicitate pentru a schimba procesul social,” adaucă regizorul şi producătorul Pablo Larraín. “De aceea e atât de original şi, în acelaşi timp, atât de straniu.”

Gael García Bernal, starul internaţional din filme ca “Amores Perros”, “The Motorcycle Diaries”, “Babel”, “Letters to Juliet” şi recentul “Casa de Mi Padre”, este şi partener în compania de producţie şi distribuţie Canana Films, care a întreţinut o colaborare de succes cu Fabula cu prilejul filmelor “Tony Manero” şi “Post Mortem”. Ar fi fost oricând o mişcare firească pentru Gael să păşească în faţa camerei lui Pablo Larraín, dar cu atât mai mult într-un film ca “NO”, care eminamente reflectă propria sa conştiinţă socială şi care se află pe aceeaşi lungime de undă cu sensibilităţile politice împărtăşite de ambii.

“Este un film important”, spune Bernal. “Când ceva este important şi este exprimat prin intermediul unui demers artistic, ideal ar fi să capete o transcendenţă şi o relevanţă, în aşa fel încât oameni să poată relaţiona cu el.”

“Cred că ceea ce s-a realizat în acel moment [răsturnarea dictatorului chilian printr-un proces electoral transparent] a fost unul dintre cele mai importante şi pure acte de fraternitate înregistrate de democraţie la nivel global”, afirmă el fără echivoc.

Producătorul Daniel Dreifuss adaugă: “Sunt optimist că publicul din întreaga lume va rezona cu această poveste. Tema drepturilor civile şi a libertăţii este universală, dar poate fi redusă la particularul realităţii unui popor. Ca şi în film, fiecare din noi atribuie propriul sens expresiei NO MORE şi lupta fiecăruia e în cheie proprie.”

“Este un film foarte clasic, în ceea ce priveşte structura sa, dar cred că întâmplările pe care le descriem sunt absolut unice şi, în acelaşi timp, universale”, explică Pablo. “De aceea suntem cu toţii atât de fascinaţi de el. E ceva pe care îl putem înţelege cu toţii şi nu trebuie să fii chilian ca să poţi avea parte de această experienţă.”

Când fraţii Larraín au început pregătirile pentru realizarea filmului, şi-au dat seama că va avea o amploare mult mai mare faţă de toate proiectele lor anterioare, ca atare au căutat un parteneriat cu o altă companie pentru acoperirea costurilor. Şi-au unit forţele cu Daniel Dreifuss, un producător tânăr care locuia în L.A, şi era interesat de filmele străine, lucrând apoi la dezvoltarea scenarului. Daniel a conceput strategia pentru crearea unei co-producţii cu S.U.A. şi a prezentat proiectul companiei Participant Media. Jonathan King, Vice-Preşedinte Executiv de Producţie la Participant îşi aminteşte: “Văzusem ultimele două filme ale lui Pablo şi eram un fan al filmografiei lui. Scenariul era hipnotizant şi total relevant în contextul actual dominat de probleme urgente ca mişcarea pentru libertate democratică din întreaga lume. Gael deja era ataşat proiectului, aşa că am fost de acord să finanţăm filmul, iar tot restul s-a legat foarte rapid.”

Antónia Zegers nu este la prima colaborare cu Pablo şi Juan de Diós Larraín, apărând, înainte de “NO”, în “Tony Manero” şi în “Post Mortem”; la fel şi Alfredo Castro şi Marcial Tagle, care au avut roluri în toate cele patru filme ale lui Larrain. În “NO”, Tagle joacă rolul unui cameraman care intră uneori în confilct cu Saavedra. Jaime Vadell, care a jucat de asemenea în “Post Mortem”, poate fi văzut aici pe post de ministru în guvernul lui Pinochet. Cât despre actorii aflaţi la prima lor colaborare cu Larraín, aceştia sunt Luis Gnecco, in rolul Urrutia, bărbatul care îl recrutează pe Saavedra în gruparea NO, Néstor Cantillana, în rolul regizorului de reclame Costa şi Pascal Montero, întruchipându-l pe Simon, fiul lui René şi al Veronicăi.

De asemenea, îi vom putea vedea în film pe José Manuel Salcedo şi pe Enrique García, două dintre personajele-cheie în atingerea fenomenalului succes al campaniei NO în 1988 (René Saavedra este un personaj mixt, combinându-i pe cei doi). Larraín i-a distribuit în contre-emploi — Salcedo subtilizează clipul NO din biroul cenzorului şi îl predă taberei lui Pinochet; García apare la masa de conferinţe, alături de alţi oficiali de rang înalt din contingentul YES.

Cei care îşi continuă relaţia creativă existentă cu Larraín în spatele camerei sunt directorul de imagine Sergio Armstrong, care a filmat “My Last Round” şi “The Maid”, şi montorul Andrea Chinogli, care a montat recent “Circumstance”. Scenografa Estefanía Larraín (coincidenţă de nume) a fost directorul artistic al filmului “My Last Round”; designerul de costume Francisca Román şi-a adus cel mai recent aportul la “The Maid”. Carlos Cabezas a compus coloana sonoră originală pentru “NO” şi alte cinci filme în prealabil; este vocalistul îndrăgitei formaţii Electrodomesticos. Directorul de casting Solange Medina are în palmares şi comedia Grado 3, regizată de Roberto Artiagoitía şi produsă de fraţii Larraín, prin Fabula.

Pentru “NO”, Pablo s-a angajat să recreeze aspectul acelei epoci. Cu ajutorul şi încurajarea lui Armstrong, a dat de urma unei camere video U-matic din 1983, pentru ca imaginile filmate în 2012 să se închege cu cele filmate atunci, în 1988. A vrut să integreze omogen imaginile de arhivă din reportajele de ştiri alături de materialul nou, şi, mai mult, a folosit chiar multe dintre spoturile TV şi pe mulţi dintre aceia care, pe sticlă sau din umbră, au luat într-adevăr parte la campania de acum 24 de ani.

Cel mai bun exemplu al folosirii acestei tehnici este scena când Larraín schimbă cadrul de la prim-planul pe un prezentator încărunţit al buletinului de ştiri de noapte NO (“NO-ticias”) la un plan general al studioului în care îl vedem “live” pe un monitor TV. Arată aproape identic, doar părul îi este mai puţin nins—este înregistrarea originală a prezentatorului de acum aproape un sfert de secol. Scos din nou în emisie acum cincisprezece ani, când a fost trecut pe lista neagră pentru că opiniile lui politice erau diferite de ale regimului dictatorial, iată-l acum înapoi în faţa publicului său pe durata celor 27 de zile alocate campaniei, graţie anunţurilor promoţionale finanţate de gruparea NO; o poveste adevărată.

Producătorul Juan de Diós Larraín, fratele şi partenerul de producţie al lui Pablo, remarcă folosirea deliberată, spontană a camerei de filmat ţinute în mână, cu tot licăririle şi pâlpâirile sale. “Pablo vrea să facă din cameră o prezenţă la fel de participativă în cadrul scenelor ca actorii”, explică el. “Lui Pablo îi place să îşi pună camera la muncă murdară.”

Larraín a urmărit autenticitatea pe cât mai multe planuri posibil. Cântecele şi mini-melodiile publicitare molipsitoare sunt extrase toate din campania din 1988, la fel ca mulţi dintre cântăreţii, dansatorii şi actorii din reclame. Larraín dă chiar el lovitura, de teatru, nu de stat, când îl înregistrează cu aparatul său U-matic pe Patricio Aylwin, candidatul din partea NO care a preluat puterea de la Pinochet, şi prezintă în paralel celebrarea victoriei reconstruită în 2012 cu reportajele de ştiri ale vremii care au transmis evenimentul original. “Uneori, nici eu nu pot să fac diferenţa”, se vede el nevoit să admită.

Echipa filmului

Pablo Larraín (regizor) s-a născut în Santiago de Chile în 1976. Este fondatorul Fabula, companie care are ca obiect de activitate producţia de filme pentru cinema, televiziune şi spoturi publicitare.

Primul său lungmetraj datează din 2005 şi se numeşte „Fuga”. În 2007 regizează cel de-al doilea film al său: „Tony Manero” (2007), povestea unui bărbat obsedat de personajul interpretat de John Travolta în musical-ul „Saturday Night Fever” (1977). Filmul câştigă nouă premii, printre care două (Cel mai bun actor şi Premiul FEISAL) la Festivalul Internaţional de Film Independent de la Buenos Aires, două premii (Cel mai bun actor şi Marele Coral – Locul 1) la Festivalul de Film de la Havana, Golden Tulip la Festivalul Internaţional de la Istanbul, premiul special al juriului la Festivalul Internaţional de Film de la Varşovia şi alte premii şi nominalizări. „Tony Manero” (2007) a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes ediţia, din 2008, la secţiunea Quinzaine des Réalisateurs.

Cel de-al treilea film al lui Pablo Larraín se numeşte „Post Mortem” (2010). Are premiera la Festivalul de Film de la Veneţia, septembrie 2010, în competiţia oficială. De această dată acţiunea are loc în Chile, anul 1973, în timpul ultimelor zile din mandatul lui Salvador Allende, preşedintele înlăturat de la putere chiar de junta militară a lui Augusto Pinochet.

În 2010, Pablo Larraín regizează un serial, primul serial de televiziune pentru HBO produs în Chile. Se numeşte „Prófugos” şi în 2012 a ajuns la sezonul al doilea. Este povestea unor traficanţi de droguri din Chile urmăriţi atît de mafie, cât şi de autorităţi.

„No” (2012) este filmul cu numărul patru al tânărului regizor Pablo Larraín (37 de ani).

Gael Garcîa Bernal (care îl interpretează pe Rene Saavedra), după ce încă din copilărie a lucrat ca actor în ţara sa de baştină, Mexic, a debutat în lungmetraj cu rolul din filmul nominalizat la Oscar “Amores Perros”, al lui Alejandro Gonzalez Iñarritu. Interpretarea lui deschizătoare de carieră în acest film unanim apreciat i-a câştigat un Premiu Silver Ariel (echivalentul Oscarului în Mexic), ca şi un Premiu Silver Hugo în cadrul Festivalului Internaţional de Film din Chicago, amândouă pentru cel mai bun actor.

Următorul film în care a jucat Gael Garcia Bernal a fost o altă peliculă aclamată la nivel global, “Y Tu Mama Tambien”, filmul nominalizat la Oscar al lui Alfonso Cuaron, unde a împărţit ecranul cu prietenul său dintotdeauna, Diego Luna. Interpretările celor doi prieteni au fost recompensate cu Premiul Marcello Mastroianni, acordat ex aequo prin votului juriului Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia. În 2008, a jucat din nou alături de Diego Luna în “Rudo y Cursi”.

A avut apoi rolul titular în drama romantică “El Crimen del padre Amaro”, regizată de Carlos Carrera şi nominalizată la Oscar. Jurnaliştii de Cinema Mexican i-au răsplătit interpretarea cu Premiul Silver Goddess pentru cel mai bun actor, rolul obţinându-i şi o nominalizare din partea Asociaţiei de Critici de Film din Chicago, pentru Cel Mai Promiţător Interpret.

Din 2004, Gael Garcia Bernal a jucat în filme cu greutate ca “The Motorcycle Diaries”, în regia lui Walter Salles, “La Mala Educacion”, în regia lui Pedro Almodovar, şi “Babel”, în regia lui Alejandro Gonzalez Iñarritu.

Pe lângă actorie, Gael Garcia Bernal a adoptat şi rolurile de regizor şi producător. A fondat compania de producţie Canana, împreună cu bunul său prieten, actorul Diego Luna, şi cu producătorul Pablo Cruz. Înfiinţarea companiei Canana a avut ca scop creşterea şi întărirea popularităţii cinema-ului mexican în atenţia publică şi probarea faptului că filmele independente mexicane îi pot atrage şi pe spectatorii autohtoni.

În 2009, Bernal a jucat alături de Tilda Swinton în “The Limits of Control”, regizat de Jim Jarmusch, ca şi alături de Michelle Williams în “Mammoth”, regizat de Lukas Moodysson. În 2010, a jucat în “Even the Rain”, în regia lui Icíar Bollaín şi în “Letters to Juliet”, alături de Amanda Seyfried. Dintre rolurile de factură recentă ale lui Gael, le amintim pe cele din “Casa de Mi Padre”, unde a împărţit ecranul cu Will Ferrell şi Diego Luna şi, respectiv, din “A Little Bit of Heaven”, unde a jucat alături de Kate Hudson şi Kathy Bates. În momentul de faţă, este pe platourile de filmare ale producţiei “Hands of Stone”, în care interpretează rolul Roberto Duran şi joacă alături de Robert De Niro.

Alfredo Castro (care îl interpretează pe Lucho Guzman) s-a născut în Santiago de Chile. Este licenţiat în Ştiinţele Umaniste, cu o diplomă în Actorie de Teatru obţinută de la Universitatea din Chile. În prezent, activează ca regizor de teatru, actor, pedagog, dramaturg şi ca fondatorul Teatrului La Memoria. În 2006, compania de teatru a înfiinţat Centro de Investigación Teatral (Centrul de Investigaţie Teatrală) şi Sala de Teatro: Teatro La Memoria (o sală mică de teatru cu 100 de locuri). Pablo Larraín îl consideră un “Antonin Artaud chilian”.

În 1989, Guvernul francez i-a acordat un grant pentru a-şi aprofunda studiile profesionale în domeniul Regiei de Teatru la Paris, Strasbourg şi Lyon. Următoarea sa oprire a fost la Londra, în 1993, unde a primit de la Consiliul Britanic o bursă pentru training profesional în actorie de teatru la Academia Londoneză de Muzică şi Arte Dramatice. În iunie 2010, Castro a călătorit în Italia pentru a juca alături de distinsul actor Toni Servillo (“Il Divo”) în filmul italian “É stato il figlio”, regizat de Daniele Cipri.

Antónia Zegers (care o interpreteză pe Verónica Caravajal) este o actriţă de televiziune bine-cunoscută în Chile. A jucat în filme şi miniserii scrise pentru televiziune şi se numără printre cei mai căutaţi actori care lucrează în telenovele în momentul de faţă.

Recent, a apărut într-un revival cu multe puneri în scenă a piesei “Death and the Maiden” de Ariel Dorfman, la Teatrul Naţional chilian, o piesă care se intersectează tematic cu “NO” şi a fost scrisă de unul dintre cei mai faimoşi dramaturgi exilaţi sub dictatura lui Pinochet.

Colaborările sale cu Pablo Larraín au prezentat-o cinefililor şi criticilor de film, care laudă diversitatea şi profunzimea interpretărilor sale, de la rolul de producător TV din “Tony Manero”, la dansatoarea de cabaret emaciată din “Post Mortem”, până la activista perseverentă de stânga din “NO”. Anul trecut, a jucat în “La Vida de Los Peces” (Viaţa peştilor), regizat de Matías Bize.

Luis Gnecco (care îl interpretează pe Urrutia) este unul dintre cei mai populari actori de comedie din Chile, de curând jucând în versiunea chiliană a serialului “The Office”, unde şi-a însuşit rolul jucat de Ricky Gervais în producţia originală. Pablo Larraín l-a distribuit în rolul deloc comic al răului fără scrupule din miniseria de succes “Prófugo”, produsă de HBO Latin America. Gnecco a apărut în producţia senzuală “Young and Wild” a companiei Fabula, înainte să-şi asume rolul celui care îl recrutează pe Saavedra pentru campania NO; rolul i s-a potrivit ca mănuşa actorului care a fost extrem de implicat în mişcarea de înlăturare a lui Pinochet din 1988.

Marcial Tagle (care îl interpretează pe Costa) a lucrat în mai mult de o duzină de filme de la debutul său din 1994, apărând inclusiv în toate cele patru regizate de Pablo Larraín. Cariera sa include roluri în telenovele şi seriale TV, dintre care se remarcă mai ales “Casado con Hijos”, versiunea chiliană a sitcom-ului “Married with Children”. În “NO”, el întruchipează un alt susţinător al grupării NO, şi anume cameramanul care intră ocazional în conflict cu Saavedra pe motive creative.

Néstor Cantillana (care îl interpretează pe Arancibia, mentorul lui Saavedra) a fost numit de Criticii de Artă şi Divertisment din Chile ca fiind Cel Mai Bun Actor pentru rolul din “Los Debutantes” şi Cel Mai Bun Actor Secundar pentru apariţiile în serialele TV “El circo de las Montini” şi “Romané”. “NO” marchează prima sa colaborare cu Fabula în materie de cinema, deşi are un rol recurent în miniseria lor, “Prófugos”.

Jaime Vadell (ministrul din guvernul lui Pinochet care conduce şedinţele facţiunii YES) a avut o carieră lungă şi încununată de succes, fiind desemnat Cel Mai Bun Actor pentru rolurile din “Coronación” şi “Padre Nuestro”. A mai lucrat cu Pablo şi Juan de Diós Larraín în “Post Mortem“.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cinema, Video, Ştiri
1 comentariu »