În perioada 6-12 decembrie 2011, la Stockholm are loc „Săptămâna Nobel” – o serie de festivităţi care culminează cu decernarea renumitelor premii.

Pe 7 decembrie, în sala de festivităţi a Academiei Suedeze, cu ocazia ceremoniei tradiţionale organizate în această zi în onoarea laureatului Premiului Nobel pentru Literatură, a răsunat şi limba română. Unul dintre punctele din program a constat în lectura poemului „Ensamhet” – „Singurătate”, aparţinându-i lui Tomas Tranströmer, laureatul din acest an. Poemul a fost redat în limba suedeză, într-o înregistrare mai veche cu autorul, precum şi în 5 dintre cele aproape 60 de limbi în care poate fi citită astăzi opera poetului suedez. Româna s-a numărat printre aceste 5 limbi.

La invitaţia organizatorilor, Dan Shafran, Directorul Institutului Cultural Român de la Stockholm şi traducător al lui Tomas Tranströmer în limba română, a tradus poemul special pentru acest eveniment şi l-a citit în cadrul festivităţii. La ceremonie au mai participat membrii Academiei Suedeze, personalităţi marcante ale vieţii culturale suedeze, invitaţi din străinătate, precum şi un mare număr de ziarişti suedezi şi străini.

De altfel, prestigiosul cotidian Svenska Dagbladet a publicat un interviu cu Dan Shafran, despre munca de traducere a poeziei lui Tomas Tranströmer în limba română și despre felul în care a fost receptată în România vestea că poetului suedez i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură.

Dar iată poemul lui Tomas Tranströmer, din volumul “Klanger och spår” (1966), în traducerea lui Dan Shafran:

Singurătate

I

Aici era cât pe ce să mor într-o seară de februarie.
Maşina a patinat pe polei şi s-a oprit de-a curmezişul şoselei.
Maşinile care veneau din faţă –
farurile lor – se apropiau tot mai mult.

Numele meu, fetele mele, slujba mea
s-au detaşat de mine şi au rămas tăcute în urmă,
tot mai departe. Eram anonim
ca un puştan înconjurat de duşmani în curtea şcolii.

Farurile maşinilor erau tot mai puternice.
Mă luminau în timp ce ţineam strâns de volan
într-o spaimă transparentă şi lunecoasă ca albuşul de ou.
Secundele erau tot mai mari – aveam loc în ele –
crescuseră cât clădiri de spital.

Parcă ar mai fi rămas ceva timp
să respir o clipă
înainte să fiu zdrobit.

Atunci, deodată, o pavăză: un grăunte de nisip salvator
ori poate o pală de vânt miraculoasă. Maşina s-a desprins,
târându-se grăbită peste drum.
Un stâlp a ţâşnit şi s-a frânt, cu sunet ascuţit,
zburând departe-n întuneric.

Apoi se-aşternu tăcerea. Am rămas pe loc, în ham,
privind cum cineva înfrunta viscolul
să vadă ce-a mai rămas din mine.

II

Am cutreierat îndelung
câmpiile îngheţate din Östergötland.
Nu se zărea urmă de om.
În alte colţuri de lume
e învălmăşeală continuă de oameni
care se nasc, trăiesc şi mor.

Să fii vizibil tot timpul – să trăieşti
într-un roi de ochi –
asta de bună seamă lasă urme pe chip.
Un chip acoperit de argilă.

Murmurele cresc şi scad
în timp ce-şi împart între ele
cerul, umbrele, grăunţii de nisip.

Am nevoie să fiu singur cu mine
zece minute dimineaţa,
zece minute seara.
– Fără program.

Stăm la coadă unii la alţii.

Mulţimi.

Unul.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Poezii, Ştiri
3 comentarii »