18 noiembrie 2008

Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra concertează la Bucureşti

Celebrul regizor Emir Kusturica şi grupul The No Smoking Orchestra dau petrecere pe 10 decembrie 2008, la Sala Palatului, în Bucureşti. Este un concert-eveniment, organizat de Events, cu Zdob şi Zdub în deschidere.

Muzica şi filmele lui Emir Kusturica, un artist bivalent, au impus Vestului modelul cultural balcanic fără a copia nimic din mainstream-ul occidental. Kusturica a reuşit să transforme valorile tradiţionale autentice în succese comerciale şi a făcut celebră pe mapamond, graţie filmelor sale, muzica de inspiraţie folclorică balcanică cu sonorităţi rock. Kusturica a mai concertat la Bucureşti în aceeaşi formulă, alături de The No Smoking Orchestră. De această dată, ei se vor afla la Bucureşti în cadrul turneului de promovare „Time of The Gypsies”.


La începutul anilor ’80, Emir Kusturita, un tânăr regizor din Sarajevo, absolvent al distinsei şcoli de film din Praga, FAMU, începe filmarea filmului său de debut „Do You Remember Dolly Bell?”, foarte bine primit, şi câştigă primul său mare premiu, „Leul de Argint” la Veneţia. Provenit din „butoiul cu pulbere” al peninsulei Balcanice şi al fostului stat iugoslav, Kusturica este un regizor excepţional, cu un acut simţ al realităţii şi al tragicomicului. Filmele lui sunt uimire şi încântare şi, pentru cei care provin dintr-un spaţiu extrem de apropiat, un prilej de apropiere şi recunoaştere. Cu cel de-al doilea film, „Father Was Away on Business” (1985), câştigă premiul Golden Palm la Cannes, cinci premii în Iugoslavia şi este nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin.

Trei ani mai târziu, în 1989, câştigă şi mai multe aprecieri pentru „Time of the Gypsies”, o incursiune penetrantă şi totodată magică în cultura ţiganilor. Kuristica mai are de asemenea în palmares un debut american răsunător, comedia „Arizona Dream” (1993) şi premiatul cu Golden Palm, comedia neagră „Underground” (1995). În 1998, a câştigat la Festivalul de Film de la Veneţia „Leul de Argint” pentru cel mai bun regizor cu „Black Cat, White Cat” („Pisica Albă, Pisica Neagră”), o scandaloasă comedie despre ţigani. Ultimul film al său, „Maradona by Kusturica” este un documentar de lungmetraj, rod al mai multor întâlniri pe care cineastul le-a avut cu marele fotbalist. Mai puţini ştiu însă că, la un moment dat, în decursul tumultoasei sale cariere, înainte de „Underground”, Emir Kusturica a fost punker cu acte în regulă.

Înfiinţată de un grup de prieteni, în suburbiile din Sarajevo, componentă originală a trupei The No Smoking Orchestra îi includea pe Nenad Janković („Dr. Nele Karajlić”; vocal, clape), Davor Sučić (aka „Sejo Sexon”; chitara), Zenit Đozić (aka „Fu-Do”; tobe), Mustafa Čengić (aka „Muče” sau „Mujo Snažni”; chitara), Mladen Mitić (aka „Munja”; chitara bas) and Ognjen Gajić (aka „Ogi”; saxofon şi flaut). Formaţia s-a numit iniţial Pseudobluz bend (Pseudo-blues band), apoi Pseudobluz bend Zabranjeno Pušenje, pentru că în final să renunţe la prima parte şi să rămână doar „Zabranjeno Pušenje” – „The No Smoking Orchestra”.

Începuturile trupei datează din Iugoslavia lui Tito, care, încercând să demonstreze Vestului că Iugoslavia diferă esenţial de restul ţărilor comuniste, lasă muzica rock să evolueze, sub o atentă observaţie. Anumiţi artişti erau marginalizaţi de presă şi catalogaţi drept oponenţi ai regimului socialist de guvernare. The No Smoking Orchestra a fost multă vreme un nume de pe lista neagră.

În vara anului 1984 se lansează primul lor album. Datorită unui mega hit şi faptului că vocalistul era şi protagonistul unui serial satiric foarte popular, The No Smoking Orchestra ating succesul instant. Trupa ajunge într-un timp foarte scurt de la reprezentaţii în garaje şi beciuri, la mari săli de concert, în toată Iugoslavia, iar biletele la concertele lor sunt aproape imposibil de găsit. Se părea că nimic nu îi poate opri din drumul lor spre glorie. Însă, exact la fel ca în viaţă şi că în filmele bune, inevitabilul se produce.

Solistul Nenad Janković, („Dr. Nele Karajlić”) este acuzat că l-a insultat pe (atunci) recent defunctul preşedinte Tito (un tabu şi pentru cele mai liberale minţi ale momentului respectiv), la unul dintre concertele trupei. Adevărata persecuţie împotriva formaţiei este iniţiată de media şi pe cât de repede au urcat, pe atât de repede se declanşează declinul. Concertele lor sunt anulate unul după altul, iar acuzaţiile se opresc doar în momentul în care era clar ca trupa nu ar mai fi putut să ajungă vreodată la statutul anterior incidentului.

Războiul face ca No Smoking Orchestra, compusă din membrii de etnii diverse, activând în oraşul care este epicentrul evenimentelor dramatice de la începutul anilor ’90, să se dezintegreze asemenea patriei lor. Nenad Janković fuge în Serbia, iar în 1995 reformează The No Smoking Orchestra. Restul trupei iniţiale rămâne în Sarajevo.

Limbajul filmelor lui Kusturica, compoziţia, arta, estetica şi încărcătura emoţională – toate erau elemente mai mult sau mai puţin similare cu muzica şi mesajul The No Smoking Orchestra. O întâlnire între trupă şi regizor era absolut inevitabilă. În 1986, după câştigarea celui de-al doilea premiu la Cannes, pentru „When Father was Away on Business”, Emir Kusturica decide să se alăture trupei The No Smoking Orchestra, care era atunci în căutarea unui nou basist. Împreună, scot albumul „Greetings from Safari Land”, numărul trei în istoria grupului. Pe măsură ce comunismul începe să se relaxeze, pluralismul deschide noi uşi pentru trupă, care, în ciuda faimei lui Emir Kusturica, era cenzurată pe canalele media cu audienţă ridicată. Un videoclip de pe albumul amintit stă şi acum în sertarele televiziunilor din Iugoslavia, fără să fi fost vreodată difuzat. Piesa cu care participă la Eurovision este şi ea cenzurată şi i se schimbă numele, din cauza versurilor ce atingeau coarde sociale sensibile, că absenţa libertăţii de expresie, starea proastă economică şi nivelul de trai scăzut. Cu toate aceastea, albumul este un succes şi propulsează The No Smoking Orchestra pe culmile gloriei, odată cu acordarea Discului de Aur.

După turneul de promovare al „Greetings from Safari Land”, Emir Kusturica se reîntoarce la cariera cinematografică – un demon interior îl atrage spre film. Părăseşte temporar trupa, în momentul în care are în mână contractul pentru realizarea peliculei „Timpului ţiganilor”. În 1998, în timpul filmărilor la „Pisica albă, pisica neagră”, Kusturica îşi aduce aminte de fostul lui prieten şi fosta lui formaţie şi îi cere lui dr. Nele câteva melodii pentru coloana sonoră a filmului. Nele and Dejan Sparavalo înregistrează coloana sonoră pentru pelicula ce câştiga Leul de Argint la Festivalul de Film de la Veneţia. După această colaborare, regizorul schimbă basul cu o chitară de acompaniament şi se dedică în egală măsură muzicii, încercând să devină la fel de celebru alături de The No Smoking Orchestra pe cât este că regizor. Vechea trupă, dezbinată, se reuneşte şi aşa ia naştere Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra. Noi albume văd lumina zilei – soundtrackul de la „Pisica Albă, Pisica Neagră”, «Unza Unza Time» (2000), soundtrack-ul de la «Life is a miracle» şi merg în numeroase turnee mondiale cu ecouri răsunătoare: Italia, Atena, Franţa, Germania, Polonia, Rusia, Ucraina, Lituania, Letonia, Spania, Portugalia, Suedia, Elveţia, Israel, America Latină. Pe scurt, o poveste de succes, cu peste 500 de concerte în peste 30 de ţări.

Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook