27 februarie 2013

Aforismele lui Valeriu Butulescu, publicate în Croaţia

La aproape treizeci de ani de la debutul lui Valeriu Butulescu, la Editura Cartea Românească, cu selecţia de aforisme „Oaze de nisip”, acest titlu continuă să apară, constant, în cele mai diverse ţări ale lumii. Acum a ieşit de sub tipar, la Zagreb, volumul „Pescane oaze”, sub egida Editurii „Boskovic” din Split. Acest volum, tradus de Goran Mrakic şi Mladen Vukovic ridică la aproape cincizeci, numărul limbilor în care s-au publicat aceste aforisme. Cartea a apărut într-o ţinută grafică de excepţie, coperta fiind semnată de artistul plastic Milan Bestic.



În postfaţa, intitulată sugestiv „Most s rumunjskom aforistikom” („O punte către aforistica românească”), cunoscutul scriitor şi exeget al aforismului, Mladen Vukovic, scrie un eseu elegant, cu o remarcabilă vervă umoristică. Îi dăm în continuare cuvântul (în traducerea din limba croată de Goran Mrakic):

Dacă tot nu suntem în stare (sau nu putem fi, orbiți fiind de obtuzitatea noastră politică) să construim podul cel mare de la Peljes, atunci să ne permitem să ridicăm măcar o punte a culturii, care va uni prin intermediul unei cărți, în această eră a recesiunii, două țări sărăcite ale Uniunii Europene. De fapt, ni s-a promis că la anul (pe 1 ianuarie 2013), Croația și România vor fi colege de bancă în UE. Aceste două țări, confruntate cu un trecut asemănător, ambele aflându-se pentru o jumătate de secol sub dictaturi comuniste (de fapt, „socialismul cu față umană“ de la noi a lichidat „doar“ nouăzeci de emigranți politici, alte zeci de mii de patrioți înfundând pușcăriile), sunt legate și de marele fluviu european, care este Dunărea.

România și Croația se aseamănă și prin două idiomuri lingvistice: istroromâna din Istria, o limbă adusă de valahi, își trăiește acum ultimele clipe, în timp ce în România limba croată este vorbită de doar câteva mii se oameni. De România ne leagă cursul lung al Dunării, dar și urmașii croaților, care în trecut nu au emigrat doar spre vest, ci și spre est, astfel că în regiunea Banat există trei categorii de croați – carașovenii, șocții și turopoliezii.

După unele estimări numărul lor se ridică undeva pe la zece mii, iar în ultimii zece ani biserica catolică din Carașova (județul Caraș-Severin) colaborează cu biserica sv. Lovre din localitatea Zmijevci (din zona Imotski, de unde mă trag și eu).

Noi cei din Croația nu îi uităm pe autorii care scriu în limba maternă, astfel încât Milja Šera a publicat la Zagreb în anul 2008 cartea „Pjesme i proza rumunjskih Hrvata” („Poezia și proza croaților din România”), în capitala croată apărând și o culegere în esperanto a poeților carașovani Milja Šera, Mikola Žurkul și Milena Ribar. În România apare și periodicul Hrvatska grančica (Crenguța croată), redactată de Ivan Dobra. Milja Radan, președintele Uniunii Croaților din România, a tradus în românește o antologie a poeziei croate patriotice din perioada războiului din anii 90, intitulată „U ovom strašnom času” („În acest moment teribil”). Lingvistul Josip Lisac a scris într-un articol despre dialectul torlăcean, pe care îl consideră a fi unul distinct.

*

Ar fi frumos dacă cititorii croați ar putea să se pună mai bine la punct cu operele scriitorilor români, despre care a scris și cea mai mare poetă croată Vesna Parun în cartea „Karpatsko umiljenije” (Kruševac, 1971), referindu-se în special la sfârșitul tragic al Magdei Isanos. După ce volumele lui Nichita Stănescu au cunoscut câteva ediții în fosta Iugoslavie, și în Croația postbelică au început să apară în ultimii ani traducerile altor scriitori români – Mihai Eminescu, Geo Bogza, Norman Manea, Petru Cimpoeşu, Filip Florian, Mircea Cărtărescu (datorită mai ales eforturilor lui Mate Maras) și filozoful româno-francez Emil Cioran.

Iată, acum în față avem și prima carte de aforisme a unui autor deosebit de talentat și prolific din Europa de Est, Valeriu Butulescu.

Până acum au apărut prea puține cărți ale aforiștilor europeni pe mesele cititorilor croați. În ultimele două decenii au fost publicate câteva antologii ale autorilor incisivi ai formei scurte, printre care se regăsesc scriitori și intelectuali celebri precum William Shakespeare, Mark Twain, Oscar Wilde, Albert Einstein, Karl Kraus, Franz Kafka, Stanisław Jerzy Lec, Kahlil Gibran, Fernando Pessoa, Wolfgang Eschker…

Printre scrierile marilor seniori ai minții există și destule mostre ale formei scurte, tot mai populare în aceste vremuri în care timpul liber este o raritate. Un loc de cinste în acest sens este ocupat și de cel mai tânâr autor dintre cei enumeraţi, Valeriu Butulescu, un scriitor, traducător, jurnalist și politician român, născut în 1953. Inginer și doctor în științe tehnice, el arată cu precizia unui ceas elvețian vremea exactă în care trăim, într-o lume care și-a pierdut de mult nimbul auriu în goana nebună după aur. Având în vedere că a studiat în Polonia, Butulescu a făcut cu siguranță cunoștiință cu magia satirică a „Gândurilor nepieptănate” a celui mai celebru aforist al lumii, Stanisław Jerzy Lec (1909‐1966), iar rigiditatea regimului comunist de după „cortina de fier”, sub căciula Marelui Frate sovietic, i-a ascuțit simțurile, grație cărora a reușit să conceapă adevărate perle ale gândirii, prin care toți scriitori cu idei utopice speră să poată schimba sau corecta deficiențele de caracter ale indivizilor sau comunităților înstrăinate și îmbătrânite. Diversitatea și profunzimea împunsăturilor gnomice din cartea cu nume oximoronic „Pješčane oaze” („Oaze de nisip”, București, 1985), i-a determinat pe mulți redactori și scriitori să o traducă, lucru care i-a adus lui Butulescu în anii optzeci ai secolului trecut, când se putea preconiza deja căderea dictaturilor comuniste, epitetul de dizident de serviciu. Odată cu venirea democrației, Valeriu editează primul săptămânal privat din zona lui (Semnal), urmat de revista umoristică Papagalul. A publicat cincizeci de cărți, a primit peste patruzeci de distincții naționale și internationale, piesele sale se joacă pe scenele românești și nu numai, colaborează pe internet cu site-urile www.citatopedia.net / www.citatopedia.com, fiind activ și pe scena politică a unei țări de cinci ori mai mari decât a noastră. Acest lucru i-a permis să cunoască și partea ruginită a medaliei politice, astfel că Butulescu pune pe nicovala satirei toate deprinderile politicianiste și iresponsabile ale aleșilor poporului, ca dealtfel și toți virușii care înrobesc mințile și strică sufletele conducătorilor.

El folosește o paletă largă de expresii didactice, care se simt strâmtorate între puncte și virgule, dar se înalță cu măreție spre ceruri, sunând uneori ca o amenințare a sacrificiului icarian: „Ove su stranice crna kutija moga kratkog leta.” („Aceste gânduri; cutia neagră a scurtului meu zbor.”) Despre meseria de aforist concluzionează: „Ove misli nisu moje. Bog je diktirao, vrag je izvršio korekturu.” („Aceste gânduri nu-mi aparţin. Dumnezeu le-a dictat, Diavolul a făcut corectura.”) Citind unele aforisme lirice, la granița poemelor haiku, putem să descoperim și latura poetică a lui Valeriu: „Poezija je pjesma delfina. Ne može je dokučiti svako uho.” („Poezia e cântec de delfin. Nu orice ureche o poate percepe.”), dar și: „Podsjećala me je na cvijet, tako lijepa, mirisava i neaktivna.” („Ea îmi părea o floare. Atât era de frumoasă, parfumată şi inactivă.”) / „Vidiš stijene, nekoliko galebova, neke valove.” („Vezi stânci, câţiva pescăruşi şi nişte valuri. Ai impresia că ai înţeles marea.”), scrie Valeriu. Pentru a putea caricaturize și scoate în evidență defectele altora, el începe mai întâi cu propriile neajunsuri: „Postao sam lakovjeran. Vjerujem u sebe.” („Am devenit superstiţios. Cred în mine.”), pentru a trece mai apoi la propria patrie: „Stari Rimljani nisu našli veću kaznu za pjesnika Ovidija od egzila na rumunjsko primorje” („Vechii romani n-au găsit pedeapsă mai aspră pentru poetul Ovidiu, decât sî-l exileze pe litoralul românesc.”) Uneori se încrede și în polisemia construcțiilor aforistice: „Mašta čitatelja i tiskarske greške daju aforizmima novi smisao.” („Imaginaţia cititorilor şi greşelile de tipar dau sensuri noi aforismelor.”)

În realizarea de construcții neașteptate și umoristice asupra lumii, autorul confruntă în cadrul acelorași propoziții teze și antiteze, iar ochiul său spiritual neîncețoșat îi permite să observă printr-o tehnică hologramică tot ceea ce îi scapă muritorului de rând: „Strašilo. Ptice misle da je čovjek i udaljuju se.” („Sperietoarea. Păsările o cred om şi se îndepărtează”) / „U gradu, lijepo vrijeme. Na selu, suša.” („La oraş, vreme bună. La ţară, secetă.”) Unele gânduri ni se vor părea foarte comune: „Mi smo hajdučka zemlja. Normalno je da su â lopovi poštovani tamo gdje je pljačka nacionalni ideal.”, sau chiar specifice atmosferei mediteraniene, mai ales că patru aforisme tratează stereotipurile legate de măgarul nostru cel drag. Să nu mai pomenim de noii baroni îmbogățiți și parveniți: „Bogatstvo nekih ljudi premašuje iznos do kojeg oni znaju brojiti.” („Averea unora depăşeşte valoarea până la care ei ştiu să numere.”) Ne recunoaștem în sentințele amalgamizate care se referă la societatea românească și familiile celor privilegiați: „Rumunjski kapitalizam – većina guta knedle, a nekoliko ugojenih bogataša podriguje.” („Capitalism românesc. Cei mulţi înghit în sec. Câţiva îmbuibaţi râgâie.”) Dar suntem apropiați și de terenul alunecos al politicii: „Malo centar desno, malo centar lijevo, tako napreduje zmija.” („Când la centru stânga, când la centru dreapta. Aşa avansează şarpele.”) / „Neki se ne mogu raspasti organski dok se prethodno ne raspadnu moralno.” („Unii nu se pot descompune organic înainte de a se descompune moral.”)

Avem de-a face și cu satiră misogină: „Kada su žene samokritične, nalaze sebi predivne mane.” („Când femeile îşi fac autocritica, îşi găsesc minunate defecte.”) / „Neke su žene kao lišće. Što se više suše postaju sve glasnije.” („Unele femei sunt ca frunzele. Cu cât sunt mai veştede, cu atâta sunt mai zgomotoase.”), iar unele aforisme sunt intraductibile în limbile care nu au genul feminin, cum ar fi de exemplu finlandeza, care nu are genuri: „Kršćanstvo je utvrdilo sedam grijeha. Svaki je ženskog roda.” („Creştinismul a inventariat şapte păcate, toate şapte de genul feminin.”)

După cum remarcă și aforistul sârb Milan Beštić, toleranța și înclinația spre colaborări transfrontaliere sunt cele mai vizibile în cazul aforiștilor, reprezentând dovada sufletului lor deschis și a spiritului aerisit. Singurele capcane și bariere în acest afo-internaționalism sunt specificurile fiecărei comunități, trăsăturile lingvistice și proverbele populare și sintagmele, care nu au același sens în alte literaturi, motiv pentru care aforismul rămâne, mai mult decât versul, un prizonier al limbii și al posibilității de adaptare a intraductibilității, care e mult mai pretențioasă decât tradusul direct, mot-a mot, accesibil în ziua de astăzi la orice calculator printr-un simplu clic. Rezultatul este însă o lipsă totală de sens, o țintire în gol. Dar tocmai aceste aforisme, concepute în jocurile lingvistice haioase și în calambururile săltărețe, sunt cele mai de efect. Ele sunt însă condamnate să rămână pentru totdeauna între granițele aceleiași limbi, necunoscute publicului larg.

La temelia unui aforism excelent, ca o cireașă pe un tort al înțelepciunii, stau ironia fină, umorul și o plenitudine de figuri de stil (paradoxul, hiasmul, emfaza…), dar și pericolul permanent de dărâmare a punților de comunicare cu cititorii de altă limbă, prin recurgerea la parodieri ale metaforelor, în care sensurile lexicale și semantice ale expresiilor nu se suprapun, răpindu-le universalitatea de pe toate meridianele și paralelele. Când elementele folosite au același sens și când sunt pline de profunzime și înțelepciune poetică, toată lumea se poate bucura de slalomurile magistrale ale puterii aforistice, așa cum e cazul următoarelor îmțepături butulesciene: „Podižem svoje dušmane u nebesa. Što bliže gromovima.” („Îmi ridic duşmanii în slăvi, cât mai aproape de fulgerele cerului.”) / „Višak svjetla osljepljuje. Rađa mrak.” / „Sablju je teže spustiti nego podići.” / „Nebo poprima boju krvi kada se Sunce spusti na razinu našeg pogleda.” („Amurg. Cerul devine sângeriu, când Soarele se coboară la nivelul privirii noastre.”) / „Ne plašim se noću na groblju. Plašim se danju na stadionu.” („Nu mi-e frică noaptea în cimitir. Mi-e frică ziua, la stadion.”)

Autorul face referire și la marile miniaturi ale clasicilor filosofiei (Schopenhauer), iar având în vedere că una dintre condițiile care stau la baza aforismului bun este libertatea cuvântului curajos și neînfrânat, putem spune că sună frumos și adevărurile despre marii colonizatori ai lumii, care țin lecții de democrație și justiție popoarelor mici: „Kako su neki faraoni mogli pretpostaviti da će iz piramida biti prebačeni u Britanski muzej?” („Oare câţi faraoni au bînuit că vor ajunge, din piramide, direct la British Museum?”) / „Kolumbo bi stigao u Indiju da Amerika nije, kao po običaju, intervenirala.” („Columb ar fi ajuns în India. Dar a intervenit, ca de obicei, America.”)

Citându-l pe Toma Bebic, care zicea că aforismul este un roman scris de un leneș, putem spune că fiecare rând din această carte ar merita o mică prezentare, dar este suficient și materialul pe care îl avem pentru a saluta apariția celui mai important aforist român pe rafturile librăriilor croate, după ce a fost tradus în alte aproape cincizeci de limbi, printre care slovena și sârba.

Să ne bucurăm prin urmare de măiestria aforismelor sale, care prin veșnicia cărții au depășit efemerul, fiind convinși că și generațiile viitoare vor ști să se înfrupte cu diagnosticele sale, tămăduitoare și cu miresme hipocratice curative.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 6 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook