24 august 2020

Tatiana Doina Popovici în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu

Motto:

Într-o confesiune din perioada retragerii sale la mânăstire Zoe Dumitrescu Bușulenga afirma: „Pentru mine marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce la frumusețe. În rugăciune intri pentru a integra absolutului”.

Citind poeziile lui Corneliu Neagu pe Facebook am avut această senzație de cufundare în absolut. Apoi a venit dorința de a citi mai mult. Așa am ajuns la volumele sale de poezie. Pentru dialogurile de astăzi am ales trei poezii din volume.

EPITAF FĂRĂ CUVINTE
(„CUNOAȘTEREA DE SINE”, Ed. ePublishers, București, 2017)

V-am explicat cândva, distinsă doamnă,
că nu sunt eu acela care plânge
cu lacrimile ploilor de toamnă
căzând în suflete cu stropi de sânge.
Nici cel dojenitor certând copacii
că în răzoarele de lângă stradă
au ofilit la umbra lor chiar macii
plângând pe Minulescu-ntr-o baladă.

Nu sunt nici vrăjitorul care poate
să vindece iubirile pierdute
întoarse cu regretele lăsate
pe brâul sfânt al marilor redute.
Și nici groparul care duce-n spate
pământul răscolitelor morminte
unde își plâng amantele trădate
iubirile-ngropate mai-nainte.

Sunt numai scribul trist care traduce
jurnalul scris cu vorbe nerostite
de nevăzuții țintuiți pe cruce
în Golgote din inimi părăsite.
Și-acum, spre asfințit târziu de toamnă,
când mă îndrept smerit spre cele sfinte,
îți las un epitaf fără cuvinte,
să îl păstrezi ca amintire, doamnă.

Tatiana Doina Popovici: Pornind de la constatarea lui Marin Preda, exprimată prin sintagma „Timpul nu mai are răbdare”, Corneliu Neagu scrie un „Epitaf” adresat unei doamne, imaginare sau reale. Poetul simte nevoia unei confesiuni care, deși „fără cuvinte”, explică cui se adresează Eul liric.

Încă din prima strofă, se referă la suferințele din iubire, care lasă în urmă drame, simbolizate prin „stropi de sânge”, un fel de metaforă a tragismului. Atent la natura umană, dar și la natura înconjurătoare, în general, poetul precizează anotimpul printr-o personificare – „copacii-au ofilit la umbra lor chiar macii” Poetul nu este vrăjitor care să poată vindeca „iubirile pierdute”, cum nu este nici „groparul care duce-n spate pământul răscolitelor morminte”. De remarcat cum mormintele devin un loc al plângerii, un loc „unde amantele își plâng iubirile-ngropate mai-nainte”.

După ce în primele două strofe polimorfe, poetul explică faptul că trăirile puternice nu sunt personale, în ultima strofă, tot polimorfă, precizează că este „un scrib” care contabilizează suferințele umane găsite în „jurnalul scris cu vorbe nerostite”. Amploarea suferințelor din iubire este sugerată de hiperbola „Golgote”. Poetul conștientizează etapa de viată „asfințit de toamnă” și lasă acestei doamne, ca amintire, „un Epitaf fără cuvinte”. Singura marcă explicită a Eului liric, pronumele personal „eu”, sugerează implicarea directă a poetului în confesiunea-epitaf. Poate tocmai anotimpul toamnei, ca simbol al bătrâneții, îl determina pe autor să facă această confesiune. Cu siguranță că doamna, dacă este reală, va păstra peste timp aceasta amintire valoroasă.

Corneliu Neagu: „Epitaf fără cuvinte” este, fără îndoială, un poem filozofic în registrul expresionist-oniric. Aflat în fața poemului său, autorul trebuie să dea răspuns la două întrebări majore: prima – cui se adresează, respectiv cine este „distinsa doamnă”, a doua – prin cine se adresează. Aceste întrebări nu au existat în actul creației. Creația lirică, în sine, este un miraj care se situează în paradigma trăirilor suprarealiste, nu în sensul strict literar al cuvântului, ci în acela al desprinderii de realitate. De aceea poetul, învăluit în karma muzei sale, își începe discursul liric detașat de realitatea înconjurătoare, fără să știe exact unde va ajunge, unde se va opri. Discursul liric se desfășoară, aproape în exclusivitate, la modul indicativ, persoana întâia singular, Eul liric justificându-și prezența în poem, cu explicații detaliate adresate „distinsei doamne” („V-am explicat cândva distinsă doamnă”…). Această „distinsă doamnă” nu poate fi altcineva decât conștiința creatorului (a Eului liric, în registrul suprarealist). Discursul în sine se proiectează în chip de motivație, un fel de raport în fața rațiunii proprii, judecătorul suprem al oricărui act intelectual. Altfel nu ar exista nici-o justificare a faptului că epitaful este fără cuvinte.

SFÂRŞIT DE VEAC
(„FATA MORGANA”, Ed. ePubishers, București, 2016)
Atâtea cărţi am adunat o viaţă…! –
de le privesc acum, îmi par străine,
le-aş arunca în clipa care vine,
dar, suspinând, de mine se agaţă
şi îmi vorbesc de zilele trecute,
de anii duşi, și de iubirea noastră,
de chipul tău ce încă, la fereastră,
se-ntoarce din neant să mă salute.

Îmi vin în minte zilele de iarnă
când îmi citeai povestea din Macondo,
cu vocea ta plăcută intonând-o
ca-n mine ea treptat să se aştearnă.
Ne rătăceam prin veacul de iubire,
Remedios ne aştepta pe scară,
o admiram privind-o cum coboară,
ea ne scălda în blânda sa privire.

Acum, când veacul este pe sfârşite,
te-aştept să vii în fiecare seară,
când luna prin fereastră, de afară,
se scurge-n cărți cu raze poleite.
Vom termina povestea începută
cândva, demult, în seara neuitată,
ca la sfârşitul veacului redată,
să fie-a noastră veşnică redută.

Tatiana Doina Popovici: Poemul „Sfârșit de veac” poate fi considerat un gen de replică a romanul scriitorului sud-american Gabriel Garcia Marquez, „Un veac de singurătate”. Amestec de real și fantastic, „Sfârșit de veac” arată influența cărților, adunate o viață în rafturile bibliotecii, asupra amintirilor poetului. Personificate, aceste cărți, „suspinând”,… îi vorbesc autorului despre „anii duși și zilele trecute”.

Prima strofa este o evocare a iubitei care se întoarce „din neant” întocmai ca vrăjitorul Melchiade din romanul lui Gabriel Garcia Marquez, pentru că nu îndura singurătatea. Amintirea iubitei, reale sau imaginare, este puternică în strofa a doua. Vocea plăcută care-i citea Eului liric „povestea din Macondo” îi amintește și de iubirile pătimașe ale frumoasei Remedios. Apariție fantastică, Remedios însoțea cuplul de îndrăgostiți scăldâdu-l „în blânda sa privire”.

Veacul început de Garcia Marquez va fi încheiat de Corneliu Neagu visând, sub protecția lunii, la revenirea din neant a iubitei pentru a termina povestea începută demult și care, „la sfârșitul veacului redată”, să le fie „veșnică redută”.

În cele trei strofe polimorfe, Eul liric se-ntoarce, cu nostalgie, la cărțile care-i amintesc despre iubirile trecute, reale și imaginare. Dacă Melchiade se întorsese din lumea morților pentru ca nu putuse îndura singurătatea, iubita Eului liric este așteptată să se întoarcă din neant pentru a termina veacul cu o poveste de iubire pe care poetul o vrea „veșnică redută” a celor doi îndrăgostiți.
Povestea satului Macondo și a familiei Buendia constituie o alegorie a istoriei omenirii, în timp ce povestea de iubire din poezia lui Corneliu Neagu este povestea cuplului adamic care dăinuie până astăzi.

Corneliu Neagu: Recitind poemul „Sfârșit de veac” la patru ani de la apariția sa în volumul „Fata Morgana” redescopăr aceeași atmosferă a rafturilor pline de cărți „supărate”, nedeschise de zeci de ani. Fără să vreau, îmi aduc aminte de anii copilăriei, când zăboveam ore în șir în librăria orașului natal, răsfoind cărțile pe care mi le doream, dar nu aveam bani să le pot cumpăra. Uneori domnul Banu, librarul, îmi împrumuta câte una dintre ele, spunându-mi conspirativ: „hai, flăcău, ia-o acasă s-o citești, dar nu mai mult de două zile și ai grijă să n-o terfelești”. Cărțile au fost, sunt și vor fi, desigur, cel mai puternic izvor de bucurie din viața mea. În ultimii ani am făcut importante donații de carte către biblioteci și persoane fizice, acolo unde au vrut să le primească. Din păcate cartea și-a pierdut atributul de simbol al actului de cultură și al bunului gust.

Revenind la poemul „Sfârșit de veac”, doresc să precizez că el „s-a născut” din amintirile primei lecturi a celebrului roman al lui Gabriel Garcia Marquez, „Un veac de singurătate”. Eram împreună cu muza eternă a sufletului meu, într-o cameră de hotel – afară vreme posomorâtă de iarnă, iar noi treceam cartea de la unul la altul, citind cu voce tare („Îmi vin în minte zilele de iarnă/ când îmi citeai povestea din Macondo,/ cu vocea ta plăcută intonând-o/ ca-n mine ea treptat să se aştearnă”). Parcă îl revăd pe José Arcadio Buendia traversând munții, cu soția sa Ursula, în căutarea unui loc în care să se stabilească și să aducă pe lume urmași. Iar aceștia au venit, doi băieți și o fată: Aureliano, José Arcadio și Amaranta. Apoi urmașii acestora, dintre care numai frumoasa Remedios apare în poemul „Sfârșit de veac”, în strofa a doua: „Remedios ne aştepta pe scară,/ o admiram privind-o cum coboară,/ ea ne scălda în blânda sa privire”.

Motivul cărților care, în prima strofă, se agață de poet „suspinând”, pentru a nu fi aruncate și, totodată, pentru a-i vorbi „de anii duşi” și de femeia iubită, se continuă în ultima strofă, unde Eul liric își așteaptă încă muza eternă „pentru a termina povestea începută cândva, demult, în seara neuitată”, astfel încât „la sfârşitul veacului redată”, să fie reduta veșnică a celor doi îndrăgostiți.

„Sfârșit de veac” este un poem de dragoste de factură romantică, cu accente onirice, fără podoabe stilistice deosebite, dar cu încărcătură emoțională puternică, venind cu amintirile unui trecut din care transpar preocupările și aspirațiile unei generații clădită pe respectul pentru frumusețe, tradiție și cultură.

PLÂNGEAU ÎN NOI COPACII FĂRĂ GLAS
(„CUNOAȘTEREA DE SINE”, Ed. ePublishers, București, 2017)

Revăd potecile ce ne-au lăsat
să răscolim pădurea minunată
ducând parfumul tău de neuitat
peste iluzii ce mureau deodată.

În urma pașilor care-au rămas
doar amintiri într-un sfârșit de vară,
plângeau în noi copacii fără glas
uitându-și crengile pe dinafară.

La umbra lor regretele mureau
pe jurămintele jertfite fără teamă
peste cărări cu pași care duceau
spre un tărâm ce încă ne mai cheamă.

Mă tulbură chemarea lui mereu
chiar dacă știu că ești pe veci plecată
pe aripa întunecată-a unui zeu
care ți-a frânt povestea dintr-odată.

Tatiana Dorina Popovici: Poemul „Plângeau în noi copacii fără glas” are o frumusețe aparte, dată de îmbinarea armonioasă a unor elemente reale (pădure, poteci, tărâm etc) cu elemente ale visării (iluzii ce mureau deodată, aripa întunecată-a unui zeu, povestea frântă…). De aceea, cred că poate fi încadrat în categoria creațiilor lirice expresionist-onirice. Cele patru strofe se adaugă una alteia într-o logică în care Eul-liric dă impresia unei raportări la absolut în dimensiunea complexă spațiu-timp, redescoperind „parfumul de neuitat” al iubitei în „iluzii ce mureau deodată”. De aceea „în urma pașilor care-au rămas/
doar amintiri într-un sfârșit de vară”, copacii plângeau „fără glas”, în adâncul Eului liric, „uitându-și crengile pe dinafară”. Se simte parcă anunțarea unei drame iminente – dispariția ființei iubite, când Eul liric evocă, în strofa a treia, „cărări cu pași care duceau” spre un tărâm ce încă îi mai cheamă pe cei doi îndrăgostiți. În ultima strofă, se anunță deznodământul miraculoasei iubiri, prin dispariția iubitei „pe aripa întunecată-a unui zeu, care i-a frânt povestea dintr-odată”.

Realitate, visare și mit se împletesc într-un poem tulburător în care metafora-personificată „plângeau în noi copacii fără glas”, care dă și titlul poemului, prefigurează transcendența iubirii către eternitate.

Corneliu Neagu: Este una dintre primele poezii pe care le-am scris, rămasă neschimbată, așa cum a curs ea prima dată din adâncurile Eului liric. Este închinată primei iubiri, din pre-adolescență, la vârsta de 14 ani, încercând să readuc în versuri puritatea sentimentelor de la vremea aceea, însoțite de durerea despărțirii hotărâte de persoane mature, trecând peste voința noastră.

Era sfârşit de noiembrie şi brume bezmetice se lăţeau peste grădini orfane de necuvintele ei. Picăturile de ploaie căzute peste coroanele copacilor din pădurea ce străjuia orașul plângeau în inima mea cu ecouri medievale: „Luminiţa, Contesa mea”! O căutam pe străzi şi pe poteci nevăzute, care mai purtau încă parfumul ei iluzoriu. Dar, într-o zi, adulmecând hoţeşte, între două trenuri sosite în gară, ne-am regăsit incert, cu paşi nătângi și striviţi de îndoială, pe strada Olănescu din Pucioasa, unde se mutase chiar în acea toamnă. Însă nu mai eram Prinţul de altădată! Părinţii ei hotărâseră déjà: eu fi-voi muncitor în fabrică, iar ea medic. Părinţi vizionari! – pe distanţa unei singure strofe din poezia vieţii noastre. M-a căutat în Regie, mai târziu, când eram student la Politehnica din București. Dar soarele Prinţului strălucea în inima altei Contese.

A plecat, pentru totdeauna, pe aripile negre ale sinistrului din 4 martie 1977. Renaşte însă neprihănită în amintirea mea, cu fiece reîntoarcere a gândului în Fieni-ul drag din anii aceia. În memoria ei am scris, mai târziu, poezia „Plângeau în noi copacii fără glas”, apărută în volumul de versuri „Cunoașterea de sine”, Ed. ePublshers, București, 2017. Poezia conține câteva figuri de stil remarcabile, cu deosebire personificări-metaforice, de genul: potecile ce ne-au lăsat, iluzii ce mureau deodată, plângeau în noi copacii, uitându-și crengile pe dinafară, regretele mureau, tărâm ce încă ne mai cheamă etc. Îmbinate armonios, împreună cu alte elemente stilistice, dau poeziei o frumusețe aparte și o vibrație lirică copleșitoare.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook