30 martie 2012

Izvorul femeilor

După ce în 27 martie, la avanpremiera românească, regizorul Radu Mihăileanu a fost aplaudat minute bune de o sală plină până la refuz, cu spectatori care au stat şi pe jos, şi a răspuns cu umor întrebărilor venite din public, filmul „Izvorul femeilor” („La source des femmes”) intră de vineri, 30 martie 2012, în cinematografe, distribuit de Independenţa Film, iar în prima săptămână va rula la Hollywood Multiplex, Grand Cinema Digiplex, Glendale Studio, Elvira Popescu, Cinema City Cotroceni, Cinema City Sun Plaza (în Bucureşti), Cinema City (Cluj) şi Cityplex (Constanţa). „Izvorul femeilor” a fost prezentat în premieră mondială anul acesta în competiţia de la Cannes.



Povestea se întâmplă în zilele noastre, într-un mic sat aflat undeva între Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Din vremuri care se pierd în negura timpului, în fiecare zi, sub un soare arzător, femeile sunt cele care aduc apă de la un izvor din vârful muntelui. Leila (interpretată de Leila Bekhti), proaspăt căsătorită, le convinge pe celelalte femei să intre într-o grevă a iubirii: fără sex, nici măcar o mângâiere, până când bărbații vor prelua responsabilitatea aducerii apei în sat.

Regizorul Radu Mihăileanu a acordat un amplu interviu despre creaţia sa.

Cum s-a născut acest proiect?
Radu Mihăileanu: Totul a început de la un fapt divers care a avut loc în Turcia, în 2001: într-un sat tradiţional, din vremuri imemoriale, femeile aduceau în fiecare zi apă de la un izvor aflat în vârful unui munte din apropiere, găleţile pline zdrobindu-le umerii. În urma unor accidente, femeile au decis să rupă tradiția și să facă o grevă a sexului, atât timp cât bărbații nu racordează satul la rețeaua de apă. Iniţial, ei nu le-au luat în serios, apoi au devenit violenți. Femeile au rămas însă ferme. Cazul a fost în cele din urmă rezolvat de guvern. Metaforic vorbind, am plonjat în Lysistrata lui Aristofan, în care o femeie declanșează greva dragostei pentru a pune capăt războiului, în pofida indiferenţei bărbaţilor. Acest subiect pare a fi de actualitate.

Nu ați avut nici o reținere în a aborda un subiect ca acesta?
Radu Mihăileanu: Pentru o lungă perioadă de timp, ca om, ca evreu, ca român, ca francez, nu mă simțeam îndreptățit să vorbesc de o cultură despre care știam destul de puțin, mai ales că am simțit nevoia de a aborda acest subiect din interior. Dar am fost convins de la început că filmul ar avea o forţă mai mare într-un context musulman: asta ne-a permis să evocăm Coranul şi Islamul, de multe ori prost înţelese, cu toate clişeele şi fanteziile. Aşa că am căutat mai întâi o regizoare de origine arabă pentru a pune într-o lumină cât mai corectă acest proiect. Cum nu am gasit-o şi am ajuns să stăpânesc subiectul, m-am lăsat convins de colegii mei, de co-producători, să regizez eu filmul. Dar am stabilit imediat două condiţii. În primul rând, am vrut să dispun de o perioadă pentru documentare care să îmi permită să merg în sate pentru a mă întâlni femeile care locuiesc acolo: am vrut să am timp pentru a intra în intimitatea acestei culturi, pentru a identifica toate nuanţele şi modul lor de a gândi. Apoi, mi s-a părut imperios necesar să filmez într-o țară arabă, nu numai de dragul autenticității şi sonorității, dar și pentru că personajele nu vorbesc limba coloniștilor. A fost necesar ca eu, de asemenea, să adopt modul de gândire al acestei lumi şi să încerc să vorbesc în graiul de acolo.

Ce fel de documentare ați făcut?
Radu Mihăileanu: Împreună cu Alarin-Michel Blanc, co-scenaristul meu, am început să citesc o mulțime de scrieri ale unor femei arabe, cărți de sociologie și cărți despre Islam. Ne-am și întâlnit cu specialiști în domeniul lumii arabe, ca Malek Dhebel, Soumaya Naamane Guessous, care au studiat și ei condiția femeii. Apoi am călatorit în sate similare cu cele din povestea noastră, ca să vorbim cu femeile de acolo. Ne-au povestit atât de multe anecdote, iar o parte au ajuns și în scenariu. Am legat câteva prietenii adevărate și am adunat foarte mult material. Excursia ne-a ajutat enorm să ne adaptăm pas cu pas la mentalitatea lor și să lăsăm în urmă atitudinile occidentale, poate cel mai frumos aspect al meseriei mele. Documentarea noastră ne-a demonstrat, de exemplu, că până și femeile din sate extrem de izolate au acces, într-un mod rudimentar de obicei, la noile tehnologii. Așa că au contact cu un alt stil de viață fără să renunțe la propriile tradiții. Acea intersecție a civilizațiilor este intrinsecă în film. Cum “La Source” preia forma unei povești orientale contemporane, care nu e plasată într-un loc specific, am adunat material dintr-o varietate de țări musulmane, pentru a găsi punctele comune, în special în ceea ce privește chestiunea femeilor și a relațiilor pe care le au cu bărbații, copiii, părinții, soacrele, iubirile, munca, sărbătorile, muzica etc.

Cum au fost creionate personajele?
Radu Mihăileanu: Câteva dintre personajele feminine au fost inspirate de locuitorii satului în care am stat înainte de a filma. În casa în care am locuit era un cuplu care se asemănă cu Leila și Sami. El era ghid turistic și se căsătorise, din dragoste, cu cineva din afara satului. Ei i se spunea deseori „străina”, la fel ca Leilei în film. El era, deci, un om cu mintea deschisă, căruia nu-i păsa de tradiția căsătoriilor aranjate.

Poate statutul ei de “străină” îi permite Leilei să organizeze atât de rapid o grevă?
Radu Mihăileanu: Ea a trait în exil și a învățat să reconcilieze cele două culturi – cultura nativă a deșertului din sud și cea de munte. Așa că Leila e mai liberă decât alții, mai liberă și pentru că a fost atacată și nu mai are nimic de pierdut. Indignarea ei o împinge la luptă. De aceea a fost natural ca ea să conducă revolta femeilor. Dar și pentru că ea e protejată de dragostea soțului.

Bătrâna Pușcă este un personaj extraordinar.
Radu Mihăileanu: Este, de asemenea, cineva pe care l-am întâlnit. Bătrânele satului ajung, des, de o notorietate considerabilă, iar după ce ajung văduve, nu mai au pe nimeni în jur pe care să-l domine. „Bătrâna Pușcă” pe care am întâlnit-o noi participa la evenimentele importante ale satului cu diferite cântece care condamnau metaforic greșelile bărbaților. Reprezenta un soi de „justiție a păcii” – se știa că denunță soții infideli sau pe cei care-și abuzau fizic nevestele. Nu am crezut că Leila ar putea să-i convingă de una singură, avea nevoie de cineva care să-i țină spatele.

Ce puteți spune despre femeile de lângă Leila?
Radu Mihăileanu: Ele formează ceea ce se cheamă de multă vreme “comitetul central” într-o grevă, cu alte cuvinte, femeile cu cel mai mare aplomb militant. Se întamplă și să fie prietene. Prin această experiență am descoperit că sunt foarte amuzante și câteodata fac glume despre chestiuni sexuale, dar într-un limbaj figurat. Aceste femei au de obicei nevoie de afecțiune, pe care și-o satisfac cu ajutorul unor telenovele siropoase mexicane sau egiptene. Și folosesc unele replici din dialog și în conversațiile lor, ca “Te quiero” (“Te iubesc”), pe care Esmeralda o repetă papagalicește în film.

Niciunul dintre personajele masculine nu e complet de învinuit.
Radu Mihăileanu: Nu, fiindcă dintr-un anumit punct de vedere cu toții sunt victime. Nici lui Alain-Michel și nici mie nu ne place să conturăm personaje întru totul pozitive sau negative. Credem că sunt cu toții produsul unui tip de subiectivitate care le-ar putea justifica felul de a gândi. Nici chiar fratele lui Sami nu este pur și simplu o brută – putem vedea că, având parte de atât de puțină dragoste în viața sa, era logic să ajungă astfel. La fel și cu fiul Bătrânei Puști, care devine un fundamentalist islamic în urma condițiilor economice îngrozitoare și a fricii sale de a-și „pierde demnitatea”, fiind incapabil să trimită bani familiei.

În fond, filmul e o odă adusă dragostei.
Radu Mihăileanu: Nu pot face filme care-i sunt “împotrivă”. În ciuda tragediilor și a barbarismelor din jurul nostru, prefer să mă atașez de lucrurile frumoase din viață, chiar și când abordez chestiuni serioase. Așa că acest film este “pentru”. Pentru frumusețea femeilor, a iubirii, dar a unei iubiri care poate fi exprimată liber, cu riscul de a amenința acea relație. În aceste circumstanțe, când iubirea e marginalizată, realizăm cine e capabil de generozitate. Acest film e un strigăt pentru iubire, venit din partea unui grup de femei care le spun bărbaților “Iubiți-ne și uitați-vă la noi”. Pentru că iubirea începe cu o privire.

Apa e și ea o metaforă pentru iubire.
Radu Mihăileanu: Unele cântece tradiționale arabe ne spun că barbatul trebuie să “ude” femeia, ca și cum ar fi o floare sau un sol fertil. Iar aceste femei le transmit să nu uite să le ude. Cu alte cuvinte, le spun să nu le neglijeze și să aibă grijă de ele. Cât timpbun bărbat nu aduce apă într-un sat, nu poate uda. Așa că seceta care lovește satul e o metaforă pentru o inima vestejită.

Ați atins și dorința femeilor de a fi stăpâne pe propriul trup.
Radu Mihăileanu: E o problemă majoră, în special în comunitățile rurale. În numele tradiției, multe femei au fost crescute cu ideea că nu sunt decât producătoare de copii. Unele dintre ele se descriu fără menajamente ca “vaci de prăsila”. Am cunoscut mai multe femei care au fost însărcinate de 15 sau de 20 de ori de-a lungul vieții. Astăzi cele mai tinere dintre ele cer produse contraceptive, ca să preia controlul asupra corpului și a natalității. Poți la fel de bine să spui că nici nu cunosc noțiunea de plăcere, cu toate că provin dintr-o civilizație extrem de senzuală – de la muzică până la dans sau la bucătaria foarte picantă. De aceea am folosit O mie și una de nopti, ca să le amintesc oamenilor de bogăția senzuală a culturii orientale, în ciuda clișeelor actuale care confundă Islamul cu fundamentalismul islamic.

Cultura și educația sunt și ele foarte prezente, ca factori de emancipare.
Radu Mihăileanu: Tot mai multe femei învață să scrie și să citească în țări ca Maroc, Tunisia sau Libia. Dar se păstrează un tabu pe care filmul îl atinge: dreptul unei femei de a citi Coranul sau de a-și exprima părerile despre diverse capitole ale acestuia, care intenționat sunt supuse interpretării. Cu toate acestea, în Coran scrie clar că “datoria ființei umane e să se înnobileze prin cunoaștere.” Asta îi include atât pe bărbați, cât și pe femei. Așa că în film Leila pune întrebarea: cine le ține pe femei departe de înălțarea sufletească obținută prin cunoaștere? Revolta emanciparii femeilor prin învățare încă este un obiectiv.

Aţi ştiut de la început că veți avea parte și de intervenția unui imam?
Radu Mihăileanu: Trebuie să recunoaștem că încă mai exista mulți occidentali cu prejudecăți care îi consideră pe toți imamii fundamentaliști islamici, în timp ce majoritatea nu predică violența, ci meditația și iubirea pentru alții. Pentru mine a fost esențial să creez imaginea unui imam care personifică înțelepciunea. Chiar dacă, din cauza tradiției, trebuie să ia partea bărbaților, simțim că e jenat să le susțină ideile. În final, le permite femeilor să-și exprime părerile și chiar le ascultă cu adevărat. Cel mai minunat lucru e că Leila îi oferă o altă viziune asupra scripturilor, pe care el o ia în considerare și o întelege. Așa că se schimbă datorită unei femei. Are umilința și înțelepciunea să accepte că ea are dreptate.

Și locurile au propriile lor identități – sauna, uedul, camera mică unde oamenii se refugiază să citească și să scrie scrisori de dragoste…
Radu Mihăileanu: În acel tip de comunitate, femeile se întâlnesc în anumite locuri unde pot vorbi așa încât bărbații să nu le audă. Acolo își mărturisesc tot felul de lucruri și glumesc între ele. Acele locuri sunt foarte clar definite – sauna, în care bărbaților le e interzis să intre cât timp femeile sunt acolo, uedul, unde femeile își spală hainele sau alte locuri personale unde se pot refugia pentru a citi nestingherite, de exemplu. Așa că am creat un loc secret unde citesc cărți sau scriu scrisori și acolo Leila îi spune Esmeraldei că trebuie neaparat să învețe să scrie și să citească, lucru care o va elibera fără îndoială.

Limba are o muzicalitate extraordinară.
Radu Mihăileanu: Dintotdeauna mi-a plăcut senzualitatea limbii arabe. Am turnat filmul în darijă, un dialect marocan foarte melodios. Tradiția orientală face ca lucrurile să nu fie spuse în mod direct. Nu trebuie să umilești pe nimeni, nimeni nu trebuie să fie învins. În consecință, multe replici sunt schimbate prin sunet, poezie și dans. Am vrut ca anumite lucruri să fie exprimate prin cântecul și dansul femeii. Aceste cântece și dansuri trebuie să fie luminoase, joviale, chiar dacă mesajul pe care îl transmit, deși deseori metaforic, este unul caustic. La început a trebuit să ascult foarte atent limba, la fel cum am făcut cu rusa pentru „Concertul” sau cu amharica și ebraica pentru „Trăiește”. A trebuit să prind și intonațiile și accentele specifice frazei. Apoi, am organizat timp de trei luni ședințe de pregătire pentru actorii care nu vorbeau darijă, astfel încât felul lor de a vorbi să aibă același ritm și aceeași melodie ca cel al marocanilor. Actorii s-au descurcat atât de bine încât nu a trebuit să facem aproape nicio corecție în postsincronizare.

Cum ați reusit să regizați fără să întelegeți limba actorilor?
Radu Mihăileanu: Pentru prima oara în viață, am turnat un film în întregime într-o limbă străină, pe care n-o vorbesc și pe care majoritatea actorilor din rolurile principale n-o vorbesc nici ei. Dar m-am trezit corectând intonația actorilor marocani, care erau de obicei surprinşi că aveam dreptate! De fapt, mi-am însușit melodicitatea darijei, lucru care mi-a fost util când am regizat scenele cu cântece, care au căpătat o dimensiune tragi-comică.

Cum ați orchestrat părțile muzicale?
Radu Mihăileanu: Am început prin a participa la petreceri, nunți și botezuri, pe care le-am filmat. Am vizionat, de asemenea, documentare despre dansurile și cântecele tradiționale. Ne-am inspirat foarte mult din realitate. Versurile le-am scris eu, inspirându-mă din poeme arabe și berbere, astfel încât să mă antrenez cu metrica acesui tip de poezie și pentru a înțelege metaforele. Deoarece, din nou, lucrurile nu sunt exprimate direct în aceasta limbă, ci mereu într-un mod ocolitor și sugestiv.

Și muzica?
Radu Mihăileanu: Armand Amar, care cunoaște extrem de bine cultura și chiar a organizat un spectacol cu artiști marocani la Paris, a cumpus muzica. Ca și în „Trăiește” („Va, vis et deviens”), a combinat mai multe tonalități muzicale – de la simfonice, la instrumente tradiționale, ca lăuta, care are o combinație de forță și o nostalgie tragică, duduk, pe care l-a mai folosit, kamancheh, o vioara iraniană cu un sunet aspru care-mi place mult. A mai folosit și două voci arabe feminine magnifice, ca un laitmotiv care scoate în relief filmul. Acel mix acustic creează impresia unui basm, dar conferă întregului ansamblu și acea calitate instantanee, aleatorie, pe care o urmăream.

Oscilăm continuu între comedie și tragedie…
Radu Mihăileanu: Aceasta este o reflecție a vieții mele și a vieții în general, care e departe de a fi doar în alb și negru. Mi se mai și întâmpla să fac o glumă la pierderea unei ființe dragi și să încep să râd. Este un fel de a-mi spune mie însumi că trăiesc, că nu sunt complet devastat. Pe când lucram la „Trenul vieții”, am cunoscut mulți foști deținuți ai lagărelor de concentrare, care-mi spuneau că au reușit să supraviețuiască grație unui simț al umorului care le-a permis să se simtă în continuare oameni, aducându-le alinare în momentele de rătăcire spirituală. Iar asta în ciuda efortului enorm de a-i reduce la un stadiu de animal. La fel și pentru „Izvorul femeilor”, mi-am dat seama că femeile pe care le întâlnisem în sate, care erau bătute și, uneori, violate, erau capabile de-un umor sarcastic. La fel ca nevasta bătută care susține că a căzut pe scări, neavând scări în casa sa. „Da”, explică ea, „dar asta spun femeile în telenovelele mexicane!” Umorul exprimă o tărie de caracter, niciodată o slăbiciune.

Cum a decurs castingul?
Radu Mihăileanu: În ciuda modului în care lucrez de obicei, am scris rolul Leilei având-o pe Leila Bekhti în minte. O văzusem în filmul lui Roschdy Zem, „Bad Faith”, și mi-am zis că e incredibilă, în ciuda faptului că e fragilă și încă la început. Am rugat-o să citească textul pregătitor destul de devreme, încă dinainte să am scenariul. Asta a făcut colaborarea fantastică. Mi-a recomandat să citesc niste cărți, inclusiv un text foarte frumos despre rolul femeilor din Coran. Ea a recunoscut că nu a mai investit niciodată atât de mult într-un rol; cu o lună înaintea producției am început să lucrăm la fiecare nuanță a personajului. La nivel uman, mi-a oferit extrem de mult sprijin de-a lungul filmărilor, care n-au fost deloc ușoare. Și m-a impresionat cu talentul, profunzimea ei umană, voința și forța de caracter. E măreață!

Iar celelalte actrițe?
Radu Mihăileanu: Am distribuit-o pe Hafsia Herzi destul de repede. Are fix acea poftă de viață și energie specifică tinerelor femei care vor ca lucrurile să evolueze și pe care le voiam pentru personajul Esmeraldei. Și ea e un mare talent. Mi-am mai dorit să lucrez cu Hiam Abbass de ani de zile, dar mă gandisem la ea pentru un rol cu totul diferit. Sugestia să interpreteze un personaj ceva mai ambiguu a fost a ei, și a avut dreptate. Cât despre Biyouna, a fost o surpriza minunată! La început m-am întrebat dacă va fi în stare să facă față monoloagelor lungi, din moment ce la bază e cântăreață, mai mult decât actriță. Dar chiar de pe scena audițiilor mi-am dat seama că în ea am găsit tot ce căutam: acea autoritate, simț al umorului, voce și ironie! E o actriță minunată! Biyou pur și simplu transcede ecranul! O altă descoperire minunatăa fost Sabrina Ouazani. O văzusem în filme mai întunecate și chiar m-am întrebat dacă va putea fi luminoasă, simplă. În viața reală, ea e chiar întruchiparea luminozității. Această femeie e întruchiparea veseliei.

Spuneți-ne ceva și despre rolurile masculine.
Radu Mihăileanu: Îl văzusem pe Saleh Bakri în „The Band’s Visit”, unde a avut un rol linear, monocromatic. Dar în el am regăsit atât blândețea, cât și partea indignată a personajului Sami. Are o umanitate excepțională. O altă descoperire minunată a fost Mohamed Mahid, care a jucat în „Le Grand Voyage” al lui Ismaël Ferroukhi. E un actor marocan desăvârșit, cu un chip fantastic, care nu trebuie să rostească niciun cuvânt pentru a-și exprima sentimentele. Și camera îl adoră. Joacă rolul unui înțelept care-i iubește pe Leila și pe Sami cu o dragoste nețărmuită, dar care e capabil să vadă și ce anume nu merge în comunitate. Așa că-și asumă rolul de a restaura pacea.

Ce priorități ați avut în ceea ce privește regia?
Radu Mihăileanu: Chiar de la început am știut că filmul ăsta avea să mă zguduie după experiența din timpul „Concertului”, unde scenografia a fost una amplă, mai apropiată de producția americană. A trebuit să mă desprind de acel model și să cercetez amănunțit pentru a afla adevărul despre acest subiect. Știam că trebuie să-mi apropii personajele, puțin cam ca într-un documentar, dar totuși să îi dau filmului acea dimensiune de basm. Cu alte cuvinte, o ușoară abatere de la realitate. Am folosit o camera mică, foarte usoară, și am tras tot filmul cu camera de mână. Ca să mă autodisciplinez, nu am luat niciun fel de cameră grip – nici track, nici dolly, nimic. Am avut doar o cameră steadicam, care m-a forțat să nu fac mișcări rectilinii, doar mișcări destinse. Cu un astfel de echipament m-am apropiat de personaj într-un mod “accidental”, “neasteptat” și în special nu într-un mod linear. Asta a insuflat viață filmului. Am lucrat din greu și la unghiuri și la profunzimea câmpului. Am vrut de multe ori să am obstacole în cadru sau detalii de prim plan, care au “răpit” din personaj pentru a accentua acea calitate brută, indirectă. De exemplu, când Leila e în genunchi, plângând, copacul de lângă ea îi maschează parțial fața.

Către ce paletă de culori ați înclinat?
Radu Mihaileanu: Am vrut să transmitem atât căldura culorilor țării, cât și sentimentul de ariditate. Deci, am turnat în lumină violentă, aproape de supraexpunere, încercând să surprindem ocrul pământului, muntele și casele. Am încercat, de asemenea, să filmăm culoarea arămie a fețelor, care le dă o anumită senzualitate, asigurându-ne în același timp de o suficientă separare față de ocrul predominant al peisajelor. Am ales să folosim foarte puțin machiaj, pentru a redescoperi frumusețea ridurilor, acea înțelepciune a pielii pe care Occidentul a uitat-o.

Aşa că întreg filmul a fost turnat în astfel de locuri concrete?
Radu Mihăileanu: Da, deși ne-am dat seama că satul în care filmam, deşi magnific din punct de vedere al peisajelor, era puțin monocromatic și nu exprima suficient acel univers asemănător basmelor. Aşa că, având permisiunea sătenilor, am adus câteva tușe de culoare și patină, de exemplu porțile sau ferestrele, pentru care ne-am inspirat din picturile orientaliste sau din alte sate din lumea arab-musulmană. La fel și în ce priveşte costumele, coafurile, bijuteriile – am reunit mai multe tradiții, avînd mereu în minte menținerea unei coerențe culturale și cromatice.

Filmul rezonează incredibil de tare, mai ales în privința revoluțiilor de acum din lumea arabă.
Radu Mihăileanu: După ce-am făcut câteva călatorii în țările maghrebine, am observat că femeile au tot mai mult acces la educație și în curând vor obține poziții administrative și posturi cu responsabilități în companii. Așa că, datorita diplomelor lor, femeile vor avea acces gradual la poziții de autoritate în elita societății arabe. În plus, citind cărți despre dialogul dintre modernitatea tehnologică și civlizația arabă, mi s-a părut inevitabil ca, la un moment dat, femeile să-și ceară tot mai multe drepturi și condiții de viață nu atât de rigide. Lucru care nu e deloc în conflict cu Coranul. Mi-am dat seama că atunci când au avut loc revoluțiile arabe, lucru inevitabil mai devreme sau mai târziu, că revoltele nu s-ar fi putut întâmpla fără participarea femeilor. Pentru că a venit fără îndoială momentul ca femeile să conducă niște revoluții adevărate, lipsite de violență. Asta deoarece bărbații nu mai sunt capabili să nu apeleze la violență, nu mai au acea luciditate. Lucrând la film, mi-am asumat această provocare. Astăzi urmăresc cu interes ce se întâmplă cu aceste revoluții ale Primăverii arabe. Dar trebuie să te întrebi: care revoluții implică și femeile și care nu? Care dintre ele ating problema intimității – tărâmul domestic – sau a școlii – domeniul educațional? O dată ce vor fi câștigate aceste două revoluții – cea domestică și cea din sala de clasă – vom fi atins o veritabilă egalitate democratică între sexe. Și vom avea o șansă reală la democrație. În orice caz, asta se întamplă acum în Tunisia, ceea ce e încurajator.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

3 thoughts on "Izvorul femeilor"

  1. Ana Oproiu spune:

    Este extraordinar ca femeia este recunoscuta cu statutul ei de drept,ca motor al tuturor puterilor! Un film care trebuie vazut de toata lumea, un film care te inalta!

  2. Alex spune:

    Mai ruleaza undeva acest film ? Imi doresc tare mult sa il vad.
    Multumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook