Despre sublim
Sublimul ca atare nu poate fi încadrat într-un sistem de valori, el apărând doar din necesitatea postulării unei categorii care să le supraordoneze pe celelalte. De aceea, sublimul nu poate fi definit în sine, ci prin raportare la alte categorii estetice (aparent paradoxal, Kant începe analiza acestuia în „Critica facultăţii de judecare” cu afirmaţia „Frumosul se aseamănă cu sublimul în aceea că ambele plac pentru ele însele…”). Plăcerea estetică fiind definită în principiu prin raportare la frumos, sublimul este şi el poziţionat pe o scară de valori care include frumosul.
Sublimul apare mai curând drept o reacţie psihologică, deoarece nu tot ceea ce e real e raţional din perspectivă strict umană. De aceea Kant înlătura finalitatea din conceptul de sublim, considerându-l ca ţinând strict de ideile raţiunii; însă Kant priveşte aici raţiunea mai ales din punct de vedere psihologic, sublimul matematic fiind „ceea ce este mare în mod absolut”, iar cel dinamic născându-se din contemplarea forţei naturii, conştientizând concomitent că aceasta nu are nici o putere asupra subiectului contemplator. Chiar dacă încearcă să circumscrie sublimul unei categorii obiective, raportate la categorii pur matematice, Kant sesisează în sublim o inadecvare a imaginaţiei faţă de aprecierea realizată de raţiune, care provoacă neplăcere în ultimă instanţă. Ca atare, sublimul ţine de un deficit de gândire asupra…, categorisirea unui lucru contemplat drept sublim intervenind atunci când raţionalitatea noastră nu mai poate cuprinde obiectul asupra căruia îşi exercită gândirea. Mai mult, s-ar putea spune că tot ceea ce e raţional nu este sublim.
În raportul său faţă de tragic, sublimul are valoare de exemplaritate şi presupune distanţarea, tragicul are valoare de unicitate şi presupune implicarea; acesta din urmă te cere pe tine ca subiect, în timp ce sublimul ţi se dă; la tragic participi, la sublim asişti. Faptul că sublimul se bazează fundamental pe reprezentare este vizibil şi la Kant şi la Schopenhauer, care se raportează în permanenţă la percepţia vizuală, dând exemple de astfel de percepţii în analiza acestei categorii estetice, chiar dacă nici unul nu recunoaşte explicit aceasta (Schopenhauer vorbeşte tot timpul despre contemplare, iar ambii se raportează în permanenţă la natură). Sublimul îţi cere satisfacţia alături de durere (tu ca un altul), tragicul te cere pe tine în faţa durerii (tu ca acelaşi).
Dacă ar fi să ne cantonăm în spaţiul limbajului, am spune că sublim este ceea ce e dincolo-de-sine, tragic e ceea ce e întru; sublimul se manifestă, este egal cu sine însuşi pe parcursul dezvoltării sale, tragicul se consumă; în timp ce tragicul ne trăieşte, proiectându-ne în universal, sublimul îl trăim (este al nostru); fiind bazat pe percepţia noastră (Kant: „…sublimul nu se află în vreun obiect al naturii, ci doar în sufletul nostru…”); sublimul este relaxarea spiritului sfâşiat de tragic. În tragic, existenţa esenţei este pusă în discuţie, în sublim esenţa existenţei este problematică, întrucât acesta din urmă este mai mult fundamentat pe percepţie, reprezentare şi afect decât pe raţiune şi pe analiză. Astfel, sublimul este cu totul ancorat în etic, tragicul se află şi în afara lui (fiind fundamentat pe o dilemă etică); sublimul aparţine artei, tragicul – trăirii.
Există deci două alternative: te înalţi la condiţia tragică sau cazi în sublim; tragicul ratat duce la comic, sublimul ratat – la dramatic. Fiind pierdere a tragicului şi a esenţei umane, sublim este tragicul asumat (care se priveşte deci pe sine).
Sublimul este dat de o superficialitate a trăirii, el este refuzul depăşirii limitelor (fiind condiţionat de elemente empirice care mişcă sufletul), refuzul luptei, deoarece sublim este ceea ce nu este al tău. El se separă deci de ridicol, deoarece acesta din urmă este pierderea esenţei, în timp ce sublimul este însăşi lipsa de esenţă.
Sublime sunt astfel:
– în natură – lipsa de conştiinţă (încremenirea, refuzul devenirii);
– în istorie – nu istoria în sine, ci faptul istoric asumat;
– în spiritul uman – jertfa sinelui, dar nu a în-sinelui; în sublim îţi păstrezi propria esenţă (sau aparenţa propriei esenţe – căci te joci cu esenţa şi o pierzi sau nu o ai), chiar dacă dai naştere unei aparenţe a jertfirii.
Ceea ce e sublim îşi pierde capacitatea de a fi valorizat şi atunci nu fiinţează pentru noi; ceea ce e sublim nu este cu desăvârşire.
Articol de Răzvan Ventura
Bibliografie
„Critica facultăţii de judecare” de Immanuel Kant, traducere de Vasile Dem. Zamfirescu şi Alexandru Surdu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
„Lumea ca voinţă şi reprezentare” de Arthur Schopenhauer, traducere de Emilia Dolcu, Viorel Dumitraşcu şi Gheorghe Puiu, Editura Moldova, Iaşi, 1995
2 voturi
Încarc...