Multă vreme am crezut că am nevoie să ştiu către ce tind lucrurile, să privesc din perspectivă drumul pe care îl am de parcurs. Aveam în vedere ţintele înalte, cu bătaie lungă, ca să nu mă simt rătăcită, să pot discerne între adevăr şi fals.

Acum ştiu că cea mai bună cunoaştere se face prin iubire. Iubirea, în cazul în care se naşte, este începutul unei relaţii, nu scopul ei. Iubirea înseamnă deschiderea celui mai disponibil în faţa celui mai puţin disponibil, asemeni unei îmbrăţisări cosmice. A explora fiinţa celuilalt nu înseamnă a scotoci prin ea. Foarte rar am simţit la ceilalţi iubirea. În schimb, am simţit dorinţa de posesie, dorinţa de a-similare, intenţia de a mă face să simt bucuriile şi plăcerile vieţii aşa cum le simţeau ei, să le descopăr la fel.

Cineva mi-a spus odată un lucru pe care l-am înţeles foarte bine prin analogie. Zicea că nu aşteaptă de la nimeni, bărbat ori femeie, să umple golul din viaţa lui. (Îi simţeam acest gol, singurătatea, ciuda că oamenii pe care îi atinge devin sfărâmicioşi în mâinile sale. De aici asprimea, graba şi nechibzuinţa pe care le regreta mai târziu. Îi simţeam însă şi fragilitatea, vulnerabilitatea, nevoia de a se sprijini cu toată greutatea vârstei trupului şi a spiritului de o femeie caldă, primitoare, prezentă.) La fel ca şi el, nu am aşteptat de la nimeni să mă vindece de tristeţea cronică care îmi măcina oasele. Era o stare de spirit subiacentă, ea însăşi era luciditatea care spunea el că mă caracterizează – luciditate care atunci când nu se manifesta ca o supapă de siguranţă era un handicap.

Mi-a luat mult timp până să înţeleg că mie mi-era dor de dragoste. Mi-era dor de gesturile simple, omeneşti, de tăcerile treze în care ele se împlinesc. Şi-am căpătat convingerea că pe oameni îi leagă mai ales micile, măruntele, umilele, obişnuitele împrejurări de viaţă despre care vorbesc împreună, pe care le împart. În general, vorbim atât de mult despre complexele noastre, temeri, idei, tendinţe, dorinţe, speranţe etc., încât mă tem să nu ajungem să semănăm cu o caricatură de Mihai Ignat: doi oameni într-o barcă care, în loc de vâsle, au lopeţi şi sapă fiecare pe partea lui. Rezultatul efortului lor comun este o prăpastie.

Eseu de Silvia Velea

5 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
1 comentariu »