Încerc să dibuiesc crăpăturile din lutul fiinţei mele prin care apele bogate şi fertile ale tristeţii de odinioară s-au pierdut într-un subteran abscons, lăsându-mi un sentiment de uscăciune dureroasă. De parcă însăşi viaţa mea s-ar fi scurs într-acolo, trăind în afara mea şi a timpului meu, fericită si liberă, despovărată de mine însămi.

Mă aşez la masa tăcerii şi împrăştii cu palma toţi oamenii pe care i-am întâlnit, ca pe un pachet de cărţi de joc. Nu ştiu să ghicesc în cărţi. Simt doar pe gura unora respirând moartea, şi boala, şi nefericirea. Simt în ochii altora căldura vieţii, şi bucuria, şi dragostea. Unii sunt vrăjitori ai cuvintelor deşarte, jongleri cu bile din sticlă colorată, alţii sunt vrăjitori ai inimii. Apropierea unora, ca o adiere de primăvară, mă face să mă deschid spre lumină; în preajma altora mă închid instinctiv, asemeni unei flori la căderea serii, fără să doresc să mai am reflexul înfloririi odată cu prima rază de lumină. Unii irump strălucitor în viaţa mea şi se sting fulgerător, ca un foc de artificii într-o singură noapte; alţii, aidoma licuricilor, îmi rămân luminiţe de veghe pe tot parcursul vieţii .

Nu pot alege întotdeauna şi la timp oamenii care vin în viaţa mea, nu ştiu ce mecanisme interne ne intersectează drumurile, nu pot schimba mersul lucrurilor dintr-o dată. Pot doar să fiu atentă cine sunt eu. Ce devin eu în relaţie cu ei. Ce vreau să las în urma mea. Pe cine pun mai presus decât mine. Inevitabil, într-o bună zi toţi vom pleca din viaţa tuturor. Pe unii mi-i voi aduce aminte cu drag, pe alţii îi voi uita imediat. Mai important mi se pare însă să-mi amintesc fără regrete despre felul în care m-am purtat cu fiecare…

Eseu de Silvia Velea

6 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
11 comentarii »