Despre oamenii din viaţa mea
Încerc să dibuiesc crăpăturile din lutul fiinţei mele prin care apele bogate şi fertile ale tristeţii de odinioară s-au pierdut într-un subteran abscons, lăsându-mi un sentiment de uscăciune dureroasă. De parcă însăşi viaţa mea s-ar fi scurs într-acolo, trăind în afara mea şi a timpului meu, fericită si liberă, despovărată de mine însămi.
Mă aşez la masa tăcerii şi împrăştii cu palma toţi oamenii pe care i-am întâlnit, ca pe un pachet de cărţi de joc. Nu ştiu să ghicesc în cărţi. Simt doar pe gura unora respirând moartea, şi boala, şi nefericirea. Simt în ochii altora căldura vieţii, şi bucuria, şi dragostea. Unii sunt vrăjitori ai cuvintelor deşarte, jongleri cu bile din sticlă colorată, alţii sunt vrăjitori ai inimii. Apropierea unora, ca o adiere de primăvară, mă face să mă deschid spre lumină; în preajma altora mă închid instinctiv, asemeni unei flori la căderea serii, fără să doresc să mai am reflexul înfloririi odată cu prima rază de lumină. Unii irump strălucitor în viaţa mea şi se sting fulgerător, ca un foc de artificii într-o singură noapte; alţii, aidoma licuricilor, îmi rămân luminiţe de veghe pe tot parcursul vieţii .
Nu pot alege întotdeauna şi la timp oamenii care vin în viaţa mea, nu ştiu ce mecanisme interne ne intersectează drumurile, nu pot schimba mersul lucrurilor dintr-o dată. Pot doar să fiu atentă cine sunt eu. Ce devin eu în relaţie cu ei. Ce vreau să las în urma mea. Pe cine pun mai presus decât mine. Inevitabil, într-o bună zi toţi vom pleca din viaţa tuturor. Pe unii mi-i voi aduce aminte cu drag, pe alţii îi voi uita imediat. Mai important mi se pare însă să-mi amintesc fără regrete despre felul în care m-am purtat cu fiecare…
Eseu de Silvia Velea
6 voturi
Încarc...
Este ca o spovedanie, ca o destainuire sau ca o sincera autocaracterizare.
Nu mi se par nimerite comparatiile de la inceput:
„apele bogate si fertile ale tristetii”…
In al doilea rand, daca acele ape ale tristetii (in niciun caz dorite de cineva, si nici fertile nu pot fi), cum iti pot lasa „un sentiment de uscaciune dureroasa”? Nu te bucuri cand scapi de tristete?
Scuza-ma, nu vreau sa fiu dur, nu vreau sa fiu nici pedant. Restul e frumos. Te-am citit si altadata, si mi-a placut. Succese!
În primul rând, mulţumesc pentru comentariu, Marcel T.
Nu-i uşor de explicat cum simt eu tristeţea, dar pot să încep prin a-ţi da o definiţie personală a fericirii: un echilibru perfect între tristeţe şi bucurie. Mai bine zis, e plăcerea mea de a descoperi miezul paradoxal al lucrurilor: frumuseţea din spatele urâţeniei, bunătatea din spatele răutăţii, bucuria din spatele tristeţii… Aşa trăiesc eu, dacă pot să simt dualitatea naturii tuturor lucrurilor.
Ca să mă întorc la sensul tristeţii din eseu, pot să spun că ea nu era dureroasă, dimpotrivă, era ca un adânc al sinelui în care mă scufundam şi unde puteam să percep mai bine curenţii sensibilităţii care-mi unduiau fiinţa. De aici şi fertilitatea de care vorbesc, pentru că astfel reuşeam să mă exprim mai bine în scris. Atunci când tristeţea asta a dispărut (nu contează cum sau din ce motive), am resimţit-o cumva ca pe-o pierdere… de sine.
Am răspuns nedumeririlor tale, dar asta nu scuză lipsa de claritate a mesajului meu. Câteodată, e drept, nici nu ai cum să fii foarte clar în ceea ce scrii; e ca în poezie, speri doar ca celălalt să-şi regăsească propriile sentimente (chiar şi aşa, confuze, nelămurite) exprimate în cuvintele tale.
„Câteodată, e drept, nici nu ai cum să fii foarte clar în ceea ce scrii;”
Asta ai spus mai sus, dar nu era cazul. M-ai convins, ai dreptate, asa imi dau seama cat de cat ce fel de om esti. Scuzele mele pentru indrazneala de a-ti fi replicat.
Mulţumirile mele pentru bunăvoinţa de a fi făcut-o.
S-ar parea ca esti „on line” pentru ca ai raspuns foarte repede. Pacat ca statutul meu social nu imi permite sa ma aflu in cercul unor oameni ca tine care stiu sa scrie si sa vorbeasca frumos. Si sa creeze lucruri atat de frumoase pentru cei ce vor sa citeasca. Sunt destui dar sunt mult mai multi cei ce scriu si sunt mandri numai ei de cele scrise. Fara intentia de a te maguli ma adresez tie, dar trebuie sa inteleaga toti: avem nevoie de oameni ca voi!
Sunt tot timpul „on line”, fiindcă sunt unul dintre cei care contribuie constant la dezvoltarea site-ului. Citatepedia este un „cerc” larg în care toţi cei care au ceva frumos de împărtăşit sunt bineveniţi, indiferent de „statutul social”. Din punctul meu de vedere, cel care adaugă citate din Papini este la fel de valoros ca şi un scriitor contemporan apreciat care se adaugă pe sine. Şi de el avem nevoie.
Eu nu m-am referit la „un scriitor contemporan APRECIAT care se adauga pe sine” cand am spus ca numai ei sunt mandri de ceea ce scriu. Vad ca sunt si destule antitalente pe aici, si nu o spun cu rautate! Dar am voie sa nu imi placa toata lumea, si tot ce e scris. Chiar daca nu e condamnabil ca au facut-o. Sunt liberi sa scrie si sa publice, precum si eu sunt liber sa-mi placa sau nu!
Nici eu nu m-am referit la cei care se autocitează fără a avea girul unei opere publicate şi apreciate în forurile literare consacrate. Chiar şi aşa, gustul personal pentru unul sau altul dintre scriitori nu poate fi discutat şi nici contestat. Eu am luat două exemple fericite: un utilizator inteligent şi cu lecturi bune şi un scriitor contemporan incontestabil.
Dar deja ne îndepărtăm de subiect, aşa că va trebui să mutăm discuţia pe forum, dacă va fi cazul.
Interesant şi eseul,interesant şi comentariul de o parte şi alta.Ai dreptate fiecare simte bucuria,tristeţea şi fericirea în felul lui.Eseurile au o anumită filozofie şi citite cu atenţi poţi desprionde anumite nuanţe ale caracterului şi frământările tale.Este un fel de tristeţe împletită cu bucurie.Căutând să te înţelegi pe tine în acelaşi timp încerci să înţelegi şi pe cei în mijlocul cărora trăieşti.Nicola
Deci…scrieti foarte frumos,m`ati lasat fara cuvinte!
Si eu scriu foarte mult…sunt eleva in clasa a 8a si asta ador cel mai mult „arta de a SCRIE”
Va admir!