Despre cearcăne
Omul este o fiinţă diurnă, o fiinţă a cărei viaţă se desfăşoară în regimul zilei în cea mai mare parte. Existenţa sa nocturnă are totuşi loc în afara unui oarecare firesc, întrucât în somn inconştientul este cel care pune stăpânire pe om, raţionalitatea retrăgându-se discretă în sălaşul ei. Însă atunci când raţiunea se luptă cu inconştientul în nopţile de insomnie şi omul revine la viaţa diurnă, un semn fizic rămâne mărturie a zbaterii sale pe pragul între cele două tărâmuri: cearcănul.
Cearcănul – un cerc vânăt în jurul ochilor… Ochiul deschis descrie o jumătate de cerc, pe care cearcănul vine să-l completeze de dedesubt. Astfel, cearcănul completează şi circumscrie, colorând cristalinul transparent al ochiului cu vânătul sângeriu; cristalinul ochiului este simbolul intelectului (făcând trimitere la percepţia clară, limpede), vânătul cearcănului este simbol al sentimentului (evocând trăirea clocotitoare a sângelui). Conturul ochiului este trasat pe suprafaţa feţei, în timp ce cearcănul sapă şanţuri în carnea acesteia, lasă urme şi este mărturie a unei anumite stări. Ochiul vede, cearcănul este văzut; ambele trădează ceva din făptura omenească, dar, în timp ce ochiul ţine de fiinţa noastră intelectuală (fiind în mod universal simbolul percepţiei intelectuale), cearcănul ţine mai mult de făptura noastră de carne; ochiul este privire vie, cearcănul – în mare măsură – carne moartă.
Cearcănul ne uneşte însă cu dimensiunea stelarului, căci doar oamenii şi corpurile cereşti au cearcăne (cercurile de vapori înconjurând soarele sau luna le circumscriu acestora conturul). Cearcănul ţine întrucâtva de condiţia noastră divină, întrucât oamenii care nu dorm, ce populează noaptea cu gândurile lor, sunt corpuri cereşti care au uitat să se urce pe firmament. Cearcănul este cel care ne scoate din condiţia de făpturi pământeşti şi ne uneşte cu transcendentul; cearcănul mărturiseşte despre un om care a încercat să pună stăpânire pe întreg universul de timp prin nesomn, anihilând astfel distanţa care-l separa prin actul de a dormi.
În egală măsură, cearcănul este semn de autenticitate a trăirii, întrucât el arată că omul nu a renunţat la propria conştiinţă, cufundându-se în somn; cearcănul completează deci o existenţă prin urma unei trăiri trecute pe care o poartă; omul fără cearcăne este omul fără trecut şi fără timp. Cearcănul este un basorelief al timpului; prin cearcăne devenirea se înstăpâneşte asupra fiinţei umane, întrucât cearcănul închide un cerc, dar nu pentru totdeauna. Întrucât apare şi dispare, cearcănul este el însuşi devenire, dând seama în acelaşi timp de un ceas dispărut (cel al trăirii trecute) şi de unul prezent.
Cearcănul aflat sub curbura ochiului o susţine în felul său şi-i conferă chiar o anumită adâncime. Prin cearcăn ochiul se înstăpâneşte deci asupra chipului, fiind de fapt singurul element a cărui devenire pe termen scurt este vizibilă. Cearcănul este o reflectare în adâncime a curburii ochiului, este felul în care timpul priveşte trupul uman. Fiind un prim semn al trecerii şi al devenirii, el însuşi devine şi se trece. Cearcănul este deci semn de completitudine, închizând arcul de cerc al ochiului, el este haloul spiritului uman. Închizând o deschidere, cearcănul dă un sens curburii de deasupra, pe care o reflectă şi o susţine în acelaşi timp.
Cearcănul sapă şanţuri în carnea feţei, circumscriind-o, trasează linii de apărare în faţa altor agresiuni. Ochii cu cearcăne există, sunt vii, au trăit, deşi carnea însăşi poate părea moartă. În aceste şanţuri se adună trăirea umană, lacrimile sau zâmbetul…. Prin cearcăn transcendentul privirii umane se adună cu pământescul, cu transcendentalul. Semn fizic al devenirii transcendente, cearcănul este în acelaşi timp semn al devenirii spre transcendental.
Răzvan Ventura
2 voturi
Încarc...