Agentul de la U.N.C.L.E.
„Agentul de la U.N.C.L.E.” (”The Man from U.N.C.L.E.”) este un film lejer, plăcut, fără mari pretenții de capodoperă, dar și fără a-și lăsa spectatorul să se plictisească. Cu actori tineri și interesanți, cu personaje relativ bine definite, cu surprize plăcute de-a lungul acțiunii, cu răsturnări de situație care nu te lasă să te plictisești, cu dialoguri reușite și un umor care le sporește calitatea, cu o tehnică interesantă de filmare și cu o coloană sonoră impecabilă, pelicula merită, aș zice, două ore din viața iubitorilor genului, și nu numai. Filmul are premiera oficială pe marile ecrane românești pe data de 21 august 2015.
Filmul este o comedie cu spioni regizată de Guy Ritchie, cunoscut pentru „Snatch” („Unde dai și unde crapă”) sau pentru două dintre cele mai nonconformiste adaptări ale istoriilor cu Sherlock Holmes. El este, în același timp, co-scenarist, alături de Lionel Wigram, cei doi fiind parteneri în conducerea unei case de producție – Ritchie/Wigram Films –, colaborare al cărei prim produs este chiar filmul de față. Subiectul are la bază o serie având același nume, cu Robert Vaughn și David McCallum, creată pentru televiziune de MGM în 1964, iar Ritchie reușeste să rămână fidel epocii, inclusiv prin coloana sonoră a peliculei.
Povestea are în centru asocierea a doi agenți de top provenind din agenții diferite, Napoleon Solo (CIA) și Illya Kuryakin (KGB). Cei doi intraseră anterior în conflict, în Berlinul de Est, de unde Solo reușise să o scoată pe Gaby Teller (fiica unui presupus cercetător nazist), umilindu-l pe Illya. Ei sunt obligați acum să colaboreze, pentru a pune mâna pe cercetările tatălui fetei, despre care se bănuia că a reușit deja să producă bomba atomică, dar care dispăruse fără urmă. Cei doi agenți, însoțiți de Gaby (pe care o folosesc drept „momeală”), pornesc într-o aventură captivantă, colaborarea lor fructuoasă determinând, la final, fondarea unei noi organizații multinaționale de spionaj – nume de cod U.N.C.L.E. (United Network Command for Law and Enforcement).
Personajele principale sunt bine individualizate și agreabile, simpatice, chiar dacă nu foarte originale. Napoleon Solo (interpretat de Henry Cavill – Tezeu în „Immortals”, și ultimul Superman) aparține familiei care îl are ca prototip pe Bond, caracterizat de aceeași absență a fricii și același sarcasm. Illya Kuryakin (Armie Hammer – „The Social Network” și „J. Edgar”) e un amestec de eficiență aproape supraumană și furie reprimată care răbufnește, din timp în timp, incontrolabil. Cele două prezențe feminine – simpatica Gaby (Alicia Vikander, o surpriză plăcută) și nimicitoarea Victoria (Elisabeth Debicki) – completează lista în mod cuminte și lipsit de extravaganțe. Prezență lui Hugh Grant face parte dintre surprizele care fac bine filmului, dar fără a necesita (sau permite) vreo performanță actoricească notabilă.
În ceea ce mă privește, punctele forte ale filmului (în afară de alegerea actorilor potriviți) sunt, în mod evident, găselnițele tehnice, căci Guy Ritchie nu se dezminte nici de această dată. De fapt, cred că nici nu a intenționat să facă un film „greu” (pentru că ieșirile din schema previzibilă a genului sunt puține), ci doar să retușeze, cu umor savuros, povestea cu spioni atât de cunoscută de orice cinefil. Cu totul altă poveste este însă coloana sonoră (care îi aparține lui Daniel Pemberton), pe care o găsesc absolut fascinantă. Sunt aproape convinsă că, în mare parte, plăcerea cu care am urmărit filmul se datorează colaborării fără cusur dintre vizualul inedit și auditivul ireproșabil.
1 voturi
Încarc...