26 decembrie 2012

Interviu cu Ken Loach despre „Partea îngerilor”

Ineditul film britanic „Partea îngerilor” („The Angels’ Share”) a avut premiera şi în România. Reputatul regizor Ken Loach a făcut unele mărturisiri şi a exprimat unele gânduri despre cea mai recentă creaţie a sa, într-un interviu pe care îl redăm în continuare.



De ce povestea asta?

Ken Loach: La sfârşitul anului trecut am aflat că numărul tinerilor fără un loc de
muncă în Marea Britanie a depăşit pentru prima dată un milion. Am vrut să spunem o poveste despre această generaţie de tineri, mulţi dintre ei fără nici un viitor.

Aţi făcut mai multe filme la Glasgow. De ce ați ales să filmaţi din nou acolo?

Ken Loach: Există și alte orașe, cum ar fi Liverpool, Manchester sau Newcastle și, probabil, mai multe locuri în Midlands, în care acest tip de poveste ar fi putut avea loc, dar scenaristul meu, Paul, este originar de pe coasta de vest, deci aceasta este o lume pe care o știe foarte bine și care îl inspiră. Iar Glasgow este un oraș cu atâtea resurse, încât a părut a fi locul ideal pentru plasarea acțiunii. Este un oraş cu o foarte puternică particularitate, personificată de cultura locuitorilor săi, de al lor simț al umorului, de a lor perspectivă asupra vieții, și ale cărui locuri sunt încărcate de istorie. Este o lume a solidarităţii, departe de individualism, deși locuitorii săi se confruntă cu aceleași dificultăți ca şi ceilalţi.

De ce o comedie?

Ken Loach: Dintr-un pur spirit de contradicție! Întotdeauna am evitat să merg pe căi bătute. În „Sweet Sixteen” este vorba de tineri, chiar mai tineri decât protagoniștii din „The Angels’ Share”, care evoluează într-un context la fel de disperat, și filmul se încheie de o manieră tragică. Dar aceleași personaje se pot confrunta în viața lor cu situații care sunt, uneori, amuzante, și alteori, mult mai puțin plăcute. Noi am dorit să ne focalizăm pe una dintre aceste situații amuzante.

Abordați comedia în aceeași manieră ca drama?

Ken Loach: Da, raționamentul este același și cred că, fundamental, stilul vizual este același. De fapt, este vorba despre relațiile dintre personaje, despre glumele – sau șicanele – pe care și le fac și care sunt amuzante, sau despre momentul în care aceștia înțeleg ironia. Nu este o comedie. Mai degrabă, este o poveste care trezește, uneori, un zâmbet ca la o comedie autentică, dar pe de altă parte există în film unele scene destul de dramatice. Deci, procesul este același ca la o dramă, asigurându-mă că privitorul împărtășește experiențele personajelor mele chiar dacă situațiile sunt amuzante, și, ei bine, ele sunt amuzante. Asta e tot! Iar dacă ele sunt dure și stresante, chiar dacă nu suscită compasiunea privitorului, fără îndoială justificat, este același lucru. Scopul este ca relațiile dintre personaje să fie credibile și ca ele să evolueze într-un context realist. Dacă ei te fac să râzi în realitate, ei te vor face să râzi și în film, și dacă te fac să plângi, te vor face să plângi și în film, și daca te înfurie, te vor înfuria etc.

Cum ați descrie personajul Robbie?

Ken Loach: A avut o copilarie foarte dificilă, a avut un comportament violent, a stat într-un centru pentru tinerii delincvenți o lungă perioadă de timp, iar acum încearcă un nou început, o nouă viață. Este inteligent și grijuliu, și a întâlnit o fată de care e foarte îndrăgostit. Așteaptă, de asemenea, un copil. Dar pentru părinții fetei, relația este catastrofală, pentru că ei îl văd ca pe un tânăr bătăuș, un mic delicvent, tatăl ei cunoscând bine această lume interlopă. Are cluburi de noapte, a câștigat o mulțime de bani, trăiește într-un cartier șic, dar și el provine din aceleași cartiere rău famate ca Robbie, și este conștient de faptul că tânărul nu are aproape nicio șansă de scăpare. Acesta nu va putea oferi, probabil, o viață demnă fiicei lui și copiilor lor. Este motivul pentru care, în interesul fiicei sale, el nu ezită să recurgă la metode de stradă pentru a-i separa. Putem să găsim scuze acestui om, sau cel puțin îi putem înțelege problema, dar în nici un caz metodele. Robbie este hotărât să lupte pentru a fi tată, pentru a-și câștiga existența, pentru a-și întreține familia, dar nici el nu vede nicio posibilitate de a reuși. Cum să iasă din această situație? Este hotărât pentru un nou început, dar când ai cunoscut această lume, și ea este singura ta perspectivă, este foarte dificil să scapi.

Cum v-ați hotărât să încredințați rolul lui Thaddeus unui actor cu experiența lui Roger Allam?

Ken Loach: Nu a contat atât experiența, cât faptul că îl cunoșteam și știam că ar putea avea aerul că plănuiește ceva, fără a ști foarte bine ce. M-am întâlnit cu mai mulți actori pentru acest rol, dar nimeni altcineva, în afară de el, nu a avut atitudine care te face să crezi că ceva suspect, imposibil de perceput, se întâmplă aici. Ca să nu mai vorbim de simțul umorului. Thaddeus este un tip josnic, dar partea întunecată te face să și zâmbești – și Roger îl interpretează perfect, fără nici un efort.

Și ceilalți actori?

Ken Loach: Sunt toți formidabili. A fost minunat să lucrez din nou cu William [Ruane], și este întotdeauna bine să ai un actor pe care te poți baza. Se știe că de multe ori poți conduce prin alții. De exemplu, eu îi dau indicații lui William și, foarte profesionist, el ține cont de ele când joacă. În același timp, își orientează partenerii într-o anumită direcție, fără ca aceștia să fie conștienți că sunt conduși. Gary [Maitland] nu a filmat de o lungă perioadă de timp, însă cum jucase deja în două din filmele mele, a fost foarte simplu. Ei bine, mă face să zâmbesc. El pare să trăiască într-un univers paralel, care funcționează cu reguli diferite de ale noastre. Și este o adevărată plăcere să îl avem pe platou. Iar când a început să aibă necazuri, ne-a părut rău, onest. În ceea ce o privește pe Jasmin [Riggins], a fost o plăcere să lucrez cu ea: este o fată frumoasă, foarte amuzantă, foarte caustică, o prezență
puternică. Mai greu a fost să găsim o actriță capabilă să o interpreteze pe Leonie, prietena lui Robbie. Ne-am gândit că va fi rolul care ne va crea cele mai puține dificultăți, și totuși s-a întâmplat chiar invers, pentru că a fost absolut necesar să găsim o actrița potrivită cu originea socială a personajului. Tatăl său a câștigat o mulțime de bani, familia s-a mutat, și ea nu frecventează același mediu ca Robbie; de asemenea, tatăl încearcă să-i dea o educație burgheză. Cu toate acestea, este destul de aproape de lumea lui Robbie, pentru a o înțelege. A fost destul de greu să găsim o actriță care să se potrivescă ambelor lumi. Să găsească echilibrul corect, o actriță care să-i dea lui Robbie sentimentul că face o partidă bună. Aș dori, de asemenea, să spun un cuvânt și despre Charles Maclean. În timp ce Paul crea personajul Rory, l-a cunoscut pe Charles, specialist în whisky. Brusc, numele său i s-a întipărit în minte. Când am vrut să-l angajăm consultant, Paul m-a sfătuit să-l întâlnesc. După o primă întâlnire, a fost evident pentru mine că el ar putea juca rolul – și oricum, am vrut să facă parte din casting. Dacă un actor profesionist ar fi luat rolul, și fizic ar fi semănat cu Charles, el nu ar fi avut aceeași competență și nu ar fi manifestat același
entuziasm pentru whisky, ca Charles.

Care este metafora whisky-ului în film?

Ken Loach: Dacă aș începe să vorbesc despre metafora whisky-ului, m-aș pune în situația de a deveni pretențios! Eu consider că spectatorul este cel care va decide. Comparația este cu filmul „Kes”, cu pasărea, care, desigur, întruchipează spiritul de libertate pe care tânărul protagonist nu o poate cunoaște niciodată. Dar, la acel moment, nu am vorbit despre metaforă. Spectatorul este acela care o va percepe.

Cum a fost filmarea?

Ken Loach: Am avut o problemă la început, pentru că eu am căzut, la propriu, și asta ne-a întârziat puțin. A fost ceva mult mai agasant decât orice altceva. În afară de asta, avem o echipă de oameni atât de deștepți, care, în general, rezolvă problemele înainte ca acestea să apară. Ei formează un fel de orchestră perfect armonizată, unde David Gilchrist, regizorul secund, este prim-violonist. Ei ar ieși, fără îndoială, foarte bine și fără un dirijor!

Vă face plăcere să filmați o comedie?

Ken Loach: Oricare ar fi proiectul, acesta cere întotdeauna multă muncă. Te trezești dimineața transpirat, te întrebi dacă vom reuși să încheiem ziua de lucru și să tragem scenele pe care trebuie să le terminăm. Este o presiune atât de mare, încât nu poate fi vorba de distracție. Într-adevăr, există momente frumoase în timpul zilei, desigur, dar când te trezești dimineața, te gândești în primul rând la ce ai de făcut în ziua respectivă și intri un pic în panică la ideea ca nu vei reuși să o duci la capăt. Munca regizoruluii constă și în aceea de a-și ascunde anxietatea, pentru că este important ca aceasta să nu se transmită echipei.

Vă confruntați și acum cu acest tip de anxietate, în ciuda experienței dumneavoastră?

Ken Loach: Da, în fiecare zi de filmare, pe tot parcursul zilei. Chiar și în zilele în care scenele par destul de simple, am impresia că am de urcat un munte, și că lucrurile nu se rezolvă la timp. Am reușit să-mi simplific puțin viața, pentru că acum sunt mai rapid decât înainte, dar avantajul este subminat de efortul fizic depus. Trebuie să arăt o energie permanentă, să nu mă las pe tânjeală, pentru că echipa observă momentul și emulația întregulului grup are de suferit. Este responsabilitatea regizorului să favorizeze această stare de spirit. Tot ce contează este ceea ce vezi pe monitor, ceea ce se vede în ochii lor și ceea ce se întâmplă între ei. Prin urmare, trebuie accentuate aceste explozii de energie, dar și acceptate momentele de repaos – atunci când faci un plan-secvență, un traveling sau alte lucruri – înainte de a reveni cu un impuls. Aceasta presupune, uneori, mici lucruri stupide, cum ar fi acel du-te-vino din platou, drumurile dintre actori și camerade filmat, pentru că este suficient ca o singură persoană să arate energie, pentru a le antrena și pe celelalte. Acesta este motivul pentru care cred că combo este moartea cinema-ului: atunci când un regizor se ascunde în spatele monitorului, el însuși se izolează, în loc de a interacționa cu echipa sa. El transmite astfel un mesaj negativ de genul: „Lasă pe alții să facă treaba.”

Ce știați despre lumea whisky-ului înainte de acest film?

Ken Loach: Nu multe, și nu știu mai mult nici azi, decât că trebuie să adulmeci băutura mai mult decât s-o guşti, chestie care mie mi-a plăcut. Ideea de a deosebi şi savura nuanţele unei licori, şi nu să o arunci pe gât, pur şi simplu, şi apoi să uiţi, ei bine, asta m-a cucerit. Este o băutură căreia trebuie să-i apreciezi subtilitățile.

Unde situați „The Angels’ Share” în raport cu filmele dumneavoastră anterioare despre tineri?

Ken Loach: În filmele mele precedente, tinerii au toate proiectele. Tânărul din „Sweet Sixteen” trebuia să găsească bani pentru a cumpăra o rulotă pentru mama lui. Billy Casper, în „Kes”, trebuia să antreneze pasări. Aceste personaje întruchipează, în general, persoane ignorate, cu proiecte care se realizează sau nu, dar cu o energie, motivație și talente nebănuite. Acest lucru îmi amintește de vechea metafora a unei flori care înflorește printre ruine: lucruri extraordinare se pot întâmpla în împrejurările cele mai improbabile. Tinerii sunt ostracizați într-o lume care, în general, nu se mai interesează de ei. Nu vreau să spun că a avea un loc de muncă este în mod necesar un panaceu, dar, dacă competențele recunoscute ar putea obține un loc de muncă, s-ar rezolva cele mai multe dintre problemele acestor oameni tineri și ale populației, în ansamblul ei. Căci munca dă cu adevărat un statut. Fie că este constructor, meșteșugar, tâmplar sau tencuitor, este o parte integrantă din el însuși. Și problema este că, în prezent, mulți oameni nu se mai mai pot agăța de ea. Ei trec în ochii altora drept „profitori ai sistemului” și sunt monitorizați în mod constant, pentru a fi siguri că nu trișează. Ce stimă de sine putem avea într-un astfel de context?

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook