18 iulie 2017

„Fata din dafin” de Dimitrie Anghel

Dimitrie AnghelCe dulci erau serile de vară în cerdacul casei noastre. Stâlpi albi îi sprijineau bătrâna streșină plină de cuiburi și perdelele de salcâm albastru o înfloreau întotdeauna. Lespezile de piatră sură ale scărilor, printre crăpăturile cărora portolacul își prindea rădăcinele îndărătnice, rămâneau calde până târziu, și greierii, odată cu luceafărul de seară, își începeau eterna lor cântare. Sfios prindea unul să cânte ca încercând un acord, apoi sute de glasuri răspundeau de pretutindeni, ca la o poruncă, și monotonul refren se prelungea până la ziuă.

Stelele, una câte una, se aprindeau licăritoare, de la cele mari până la cele mici, și-apoi în târziu, ca și cum un alt Prichindel nevăzut ar fi aruncat în urma lui risipitele fărmături ca să-și însemne drumul pe unde a trecut, o spuză lucitoare de stele se arăta de-a curmezișul cerului.

Umbrarele se întunecau și minunatele flori înviorate de rouă îmbălsămau mai tare, ca și sufletele noastre după un plâns tăcut. Fântâna cânta, și pe apa havuzului împresurat de teii înalți, sădiți laolaltă și crescuți ca niște frați gemeni, nuferii pali stăteau neclintiți, ca și cum o făclie trecută pe fața unei oglinzi ar fi lăsat să-i cadă pe urmă picuri de ceară.

Și noi, frații amândoi, crescuți în farmecul poveștilor și lăsați în voia lor, când toți dormeau, ne furișam din casă și, strângându-ne unul lângă altul, ne așezam pe lespezi și așteptam încrezători ca lumea fantastică a celor ce au ființă în povești să se trezească și întrupeze.

La Fata din Dafin visam noi, la frumoasa și bălaia copilă robită de un farmec, căci în grădina noastră era un dafin uriaș și plin de scorburi, în care apele ploilor strânse luceau în nopțile de lună ca niște ochi misterioși. Spre el ne aținteam ochii la orice zgomot, așteptând ca închisoarea de lemn să se deschidă și albaștrii ei ochi luminoși să lumineze întunericul. În haine albe de crin o îmbrăca fantazia noastră, un mac roș ca un potir plin de sânge trebuia să poarte la piept și un galben trandafir în mină.

Dar dafinul rămânea neclintit, murmura când bătea vântul și arar se înfiora de un suspin ca din adâncurile lui venit, căruia în zadar căutam să-i dăm o tălmăcire…

De Fata din Dafin ne era dor nouă, și câte nopți n-au crescut și au scăzut deasupra capetelor noastre. Imensul mister ce învăluie lumea plantelor câte nu ne-a spus nouă! Toată poezia aceea semănată așa de darnic, toată simfonia viorie de semitonuri, unde nimic nu rănește ochiul, toată lumea de vis care îndulcește decorurile, cât de mult nu ne-au desfătat!

Căci numai noaptea știe, pe unde trece cu dulcea ei estompă, să șteargă marginea realului și să ne unească cu nemărginirea… Numai ea dezrobește flăcările comorilor și le face să joace și să tremure în aer, numai ea știe să ațâțe flăcările minței și să deie ochilor putere de a vedea mai departe, dincolo de zidul mărginirei.

Și dacă n-am mai căutat pe frumoasa fată bălaie cu ochii albaștri, dacă n-am mai bătut cu mânele mele de copil în lemnul răsunător al dafinului bătrân, dacă nu m-am mai înfiorat de apele ploilor ce priveau adunate în scorburi ca niște ochi misterioși, dacă n-am mai tresărit de suspinul acela adânc ieșit ca din afundul unui suflet din trunchiul străvechi, totuși ochii albaștri ai dulcei fantasme visate i-am așteptat, căutându-i de atunci pretutindeni în lume…

Dacă dafinul bătrân nu și-a deschis inima să-mi arate comoara lui, comoara întreagă de poezie a nopților pe care le-am pierdut privind la dânsul mi-a pătruns fără de voie sufletul.

Nemărginita poezie risipită așa de darnic, de la lacrima stelei din infinit și până la stropul de lumină al licuriciului, mi-au luminat îndeajuns ochii. Freamătele împrăștiate care trec pe vârfurile ierburilor plecate, ca și pe înaltele frunzare ale copacilor, mi-au fermecat cu prisos auzul. Mirezmele toate, pe care trupurile florilor le exală, m-au făcut să știu ce-i îmbătarea și să-mi pot fermeca singur, oriunde aș fi, întunericul.

Și ca dafinul acela bătrân ce-și păstra comoara lui, arborul acela sădit în decorul minunat al grădinei noastre, așa am închis și eu acum în adâncul sufletului meu o ființă minunată, ochii albaștri, căreia îi voi închina toată poezia pe care simțurile mele au cules-o de-a lungul anilor la lumina stelelor, atunci când greierii cântă și când Prichindelul ceresc își aruncă în urma lui spuza fărămiturilor de stele ca să-și însemne drumul pe unde a trecut…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook