Editura A.T.U. a publicat „Ţara de sub fluturi”, al doilea roman din cariera scriitoricească a lui Dragoş Voicu, după debutul din 2009 cu romanul „Coada.

De această dată, autorul a virat puternic stilistic, abordând subiectul mai riscant, dar curajos, energic, matur. Accentele suprarealiste trimit tărâmul povestirii într-un tablou care aparent reprezintă o lume alternativă, dar care difuzează peste ramă până când cititorul nu mai distinge delimitarea. Autorul se transpune în personajul principal, un alter ego diferit biografic în detalii, dar nu şi în esenţă. Se simte durerea omului dărâmat de aberaţiile sistemului, care nu găseşte o cale rezonabilă pentru viaţa şi pentru familia sa. Totul este o imensă metaforă, cu un umor tragic, în care cititorul poate zâmbi doar cu strângeri de inimă. Poate şi cu o lacrimă.

Fragmente din carte:

Mânca lumea ciolane de la toate partidele, cu sigle şi iniţiale cu tot, se amestecau în gură şi în creierele înăbuşite la
televizor, şi la vot ştampila mergea la cel mai bun ciolan. Aşa îmi povestea vecinul nostru Costel. Cu două zile înainte de vot a mâncat pe partea stângă ciolanul de la partidul de stânga şi pe partea dreaptă ciolanul de la partidul de dreapta, iar la urne, nehotărât, şi-a supt întâi măselele din dreapta, a plescăit simţind aroma, a clătit cu salivă, a înghiţit, apoi şi-a supt măselele din stânga, a evaluat gustul şi votul a mers la partidul de stânga. Ciolanul a fost mai gustos şi, din câte îşi amintea, şi niţel mai mare.

Dar nu numai obiectele care îi înconjurau respectau ierarhia instituţională, ci şi ei înşişi, liderii, aveau dimensiuni potrivit răspunderii cu care fuseseră învestiţi. Astfel, ministrul, domnul Pleznea, era cel mai înalt şi cel mai gras, iar numele său se potrivea atât de bine stării sale fizice, încât nu exista şedinţă de lucru în care să nu rănească vreun subordonat al său, nu prin mustrări sau jigniri, ci fizic, prin lovitura pe care nasturii săi de la costum, întotdeauna mai mari decât cei obisnuiţi, o aplicau feţelor pe care le întâlneau în cale, pentru că, în timpul discuţiilor, aceştianplezneau unul câte unul, sub presiunea cărnii acumulate vârtos în jurul oaselor. Dacă aş fi fost indian, probabil aş fi crezut cu tărie că domnul ministru se trăgea din elefanţi, pentru că, nu de puţine ori, văzând umbra sa legănându-se pe holul de la parter, mi s-a părut că o văd pe cea a unui elefant şi nu ar fi fost numai imensitatea umbrei sale – acoperind amforele şi scurgându-se peste tablourile uriaşe înfăţişând scene de luptă ale înaintaşilor noştri şi peste zecile de tablouri portret zugrăvind augustele chipuri ale celor care conduseseră Ministerul Aerului de la începuturile sale – cea care mi-ar fi impregnat ideea descendenţei sale din elefanţi, dar şi vocea sa urlând după câte un secretar de stat sau director general îmi amintea de mugetul uriaşului junglei şi atunci când trompa i se ridica spre candelabrul uriaş pentru ca urletul să cutremure ministerul, bubuind peste holuri, ridicând covoarele de la pământ şi zdruncinând amforele din somnul lor de sute de ani, orice fiinţă umană, cu excepţia celui chemat, se ascundea în cel mai apropiat colţ întunecat, închizând ochii şi tremurând, până ce simţea că vibraţia urletului a aşezat la loc franjurile covoarelor şi s-a strecurat foşnind pe sub uşa gigant de la intrarea în minister. Dar nu numai ministrul părea un reprezentant al acestei specii gigant, urmau secretarii de stat, care aveau dimensiuni apropiate de cele ale ministrului, dar bineînţeles inferioare, apoi directorii generali, şi atunci când ieşeau pe uşă de la vreo şedinţă, cu ministrul în fruntea lor, imaginea unei turme de elefanţi trişti aluneca fără viaţă în cavoul de la parter, fiecare elefant îndreptându-se spre cabinetul adecvat funcţiei şi responsabilităţilor sale.

Am ajuns la cortul nostru, „Doamne, unde o fi ea?”, am intrat în cort, ea era suită pe un scaun, suspendată între cer şi pământ, „Nuuuuuu!”, m-am prăbuşit în casa noastră de pânză, mort de durere, dar m-am trezit peste câteva minute, căci mâinile ei îmi despărţiseră pleoapele şi lacrimile ei alunecând peste ochii mei ajunseseră în creierul meu şi îi şoptiseră: „Iubitul meu, eu pictez fluturi” şi asta făcea draga mea, cocoţată pe un scaun cu pensula ei şi cutiile de vopseluri, transformase cortul nostru în paradisul fluturilor sângerii, translucizi, fosforescenţi, fluturilor toreadori, fluturilor de argint şi de parfum, fluturilor dulci şi fluturilor de vanilie, de ciocolată şi de marţipan şi fluturilor cu aripi de mentă şi flori de lună, căci, îmi spunea ea, spălându-mi cu sare de femeie capul încins, e nedrept că nu există decât floarea soarelui şi îndreptase nedreptatea pictând printre fluturi flori de lună, cu tulpini verzi, răcoroase, izbucnind în pălării de lună plină, de pătrar şi de virgulă aurie, iar stelele de gheaţă aşezau în cortul nostru de pânză militară o boltă răcoroasă care mi-a deschis pleoapele şi mi-a ridicat carnea de la pământ. Ce bucuros eram că scaunul pe care am găsit-o nu era scaunul sfârşitului, ci era cel al unui nou început!

– Domnule presedinte, dacă vindem ţara, ce se va întâmpla cu banii obţinuţi în urma tranzacţionării?
– Având în vedere că aceştia vor intra în bugetul ţării, iar ţara este cumpărată, la acest moment nu văd altă opţiune decât aceea că banii vor reveni tot cumpărătorului.
– Păi şi atunci, de ce trebuie să vindem la un preţ cât mai mare? Dacă tot facem asta, nu am putea distribui populaţiei banii obţinuţi?
– Domnule, dumneata ai mandat pentru această comisie?
– Am.
– Are legătură întrebarea pusă cu mandatul dumitale?
– Nu.
– Păi vezi, domnule? Chiar dacă ideea dumitale nu este rea, nu este procedural corect ca dumneata să o ridici, dacă nu ai mandat pentru asta! Oameni buni, aici este vorba şi despre mândria noastră naţională, în contextul european din care, acum, facem parte, cu drepturi depline! Am putea să ne vindem pe nimic, dar ce va spune o întreagă umanitate despre noi? Ce vom spune noi copiilor noştri? Trebuie să demonstrăm întregii Europe şi chiar lumii că ştim să ne vindem pielea scump, că cetăţeanul nostru nu e aşa… un terchea-berchea, un ciurli-burli! Chiar dacă vindem ţara şi banii o să-i predăm ţării sau consorţiului de ţări care ne va cumpăra, trebuie să arătăm lumii că suntem în stare să ne evaluăm corect, că suntem verticali şi conştienţi de propria noastră valoare şi că nu ne vindem oricum. Prin urmare, în cadrul activităţii dumneavoastră din cadrul subcomisiilor din care faceţi parte, vă rog să daţi dovadă de o înaltă ţinută morală, de patriotism, de profesionalism şi să vă asiguraţi că posibila tranzacţionare se va desfăsura cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare.
Haideţi, oameni buni, să pregătim ţara de vânzare, s-o facem frumoasă, ca pe o mireasă să o gătim şi s-o dăm după cel mai bun băiat!
Să cârpim şoselele, să terminăm tot ce a fost început în construcţii sau, dacă nu se poate, să strângem şantierele şi să vopsim în culori vii ceea ce s-a construit până acum!
Să vopsim copacii uscaţi în verde crud, la fel şi pământurile lăsate în paragină! Pentru că vor veni cumpărătorii şi se vor uita din elicoptere şi orice zonă cenuşie şi uscată va scădea din preţ.

8 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Fragmente literare, Impresii despre cărţi, Ştiri
1 comentariu »