Pe coridoarele absurdului am găsit o mână care aruncă cu pietre dincolo de tăcerea cuvintelor. Un ochi veşnic deschis, priveşte în încăperile minţilor şi luceşte în nopţile preoţilor. De pe muntele măslinului sunt coborâte cruci, pentru ca să umple văile cu poporul lui Dumnezeu.

Un autobuz sare în aer şi porţile îngerilor se deschid cu lacrimi adunate în râul care ne trimite ploi triste, din când în când, în lume. O explozie opreşte maratonul lumii, spre sănătatate şi viaţă. Descreieraţi genetici apar din ce în ce mai des pe scena lumii! Viaţa se opune vieţii. Oare guvernele greşesc? Într-un spital un ghemotoc scoate urlete, furios că a venit pe această lume. Oare se opune unui destin de alţii făurit?

De tavanul lumii atârnă o candelă neaprinsă şi uriaşă. Un ocean de lumină stă aprins în lumânarea mică a unui copil din biserica unei sfinte mânăstiri. De sus, ea nu există. O grotă-n dealul acesteia ascute genunchii unui om. Chipul ascuns în sacul glugii, împietrit, murmură întoarceri.

Într-un palat de marmură şi altul într-o vilă muzeu, foşti diriguitori şi mari vătafi, cu părul prea alb de lumina zilelor, multora furate, vor ajunge să numere clipe de eternitate cerănd îndurare. În marmură şi-n expoziţie, şi-au construit drept rea pomenire, încă din plină glorie, coşciug. Un altul face mătănii pe cărări închipuite, din mintea înghesuită, în care încă au rămas urme primitive de gândire. El face parte din sfatul cetăţii, fără balanţa dreptăţii. Coclaurile cetăţii a rămas fără un cioban. Cât de jos ai putut coborî tu, cetate!

Într-un parc, într-o simplă rochiţă şi sandale, un început de tinereţe este încleştată-n sărutul fericirii. Încă inocenţa scapă oameni de răul din lume. În copacul timpului său, cântă muzica raiului. Acolo, la începutul timpului, cineva a construit multe cărări! Nimeni nu le-a încercat pe toate şi puţini sunt aceia care ştiu multe dintre ele.

Într-o ţară din nordul alteia, de acelaşi sânge, oamenii au fost transformaţi în clonele unui nebun, care scormoneşte cu un băţ materia nucleară. Un nimeni sare într-o apă şi-şi pune pe balanţa existenţei viaţa, salvând o alta. În buzunarul destinului, numărul cifrelor este limitat pentru cei ce adună clipele altora, aici şi dincolo, ca preţ de răscumpărare. O catedrală priveşte oraşul şi bate un clopot de linişte şi pace. În altă parte, urletul unei sirene alungă un ucigaş de la locul faptei.

Un strigăt se propagă prin întreaga lume. Sărăcia, sub multe nume, caută de mâncare. În buncăre, zac aurul adâncului, pietrele luminii şi hârtiile preţului muncii neplătite. În parcuri enorme, iedera ascunde întruniri care mărginesc complicităţi, care nu sunt construite sub dealul crucii, în valea morţilor lui Dumnezeu. Ei construiesc armate, numai pentru ei, pentru a apăra buncărele în care zac trecutul, prezentul şi viitorul omenirii. Nu pot aceştia să păzească, pentru cei puţini, ce-i al lumii, trudă şi viitor!

Nimeni nu poate să mântuiască vârful muntelui gheţii topite, drept scaun în casa aurului. Vârful topit este amăgirea şi iluzia unei nemărginite vremelnicii, a credinţei puterii absolute. Nu se poate cerceta, după ce apa s-a evaporat, pentru a găsi sufletele celor care au vrut tot aurul lumii. Acestea au fost de mult timp ucise de luciul metalului pe care nimeni nu-l poate stăpâni. A folosi nu poate fi efectul obiectului, decât de către acela care a construit, pentru nivelurile timpului. Restul nu-i decât praf, în colaps de destine.

Un zmeu colorat şi jucăuş, pe aripile vântului, duce zâmbetul şi fericirea unui băieţaş către cer şi soare. Puştiul cu pieptul bombat, cu ochii care cuprind de sus prin zmeu întreaga lume, sare şi alergă pe malul apelor omului. Un peştişor colorat stă pictat, la caţiva centimetrii de suprafaţă. O libelulă de un verde crud zbârdăne pe deasupra suprafeţei de apă lucioasă, din dimensiunile timpului. O petală a unei flori cade la picioarele creşterii sale. O tânără cu picioare lungi sculptează în curburi excitante nisipul, răsfoind o carte.

De la ferestra unui bloc, se aud sacadat sunete de toacă. O soartă toacă şi bate cu nădejde o vânătă albă coaptă. O clipă de viaţă a unei linişti de viaţă. Jos se aude cum o altă soartă, însă pipernicită, târârie tomberoane cu gunoi. O greşeală a cetăţii, în maiou alb, cu coturile sprijinite de balustrata balconului, cu un borbârnac trimite chiştocul ţigării exact pe capota maşinii vecinului de dedesubt. Fumătorul face ghemotoc pachetul gol, şi-l aruncă drept unde verdele ierbii iubeşte cerul. Probabil chiştocul va sta un timp pe tabla maşinii, îngălbenind locul, apoi va fi luat de vânt. Dimineaţa proprietarul va trage o înjurătură şi un oftat. A muncit prea mult pentru banii daţi pe maşină.

O ciocârlie se înlţă sus de tot, şi-şi cântă ultima clipă de viaţă. O lumină uriaşă inundă tot cerul şi apoi nu mai este nimic. Nebunul din acea ţară, a scormonit cu băţul în materia nucleară!

Eseu de Viorel Muha

9 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
Comenteaza! »