Descarcă/citeşte
în format PDF

A doua piesă pe care o prezentăm din integrala creaţiei dramaturgice a lui Valeriu Butulescu este „Samson (Valea din Deal)”, o comedie bufă cu fundal dramatic.

Autorul este strâns legat prin viaţă şi carieră de Valea Jiului. Inevitabil, a trăit mineriadele îndeaproape. Abordarea acestui subiect în creaţia sa este firească, dar în acelaşi timp curajoasă. Îndepărtarea de acele evenimente dramatice i-a permis să trateze subiectul cu umor, pentru a sublinia absurditatea unor astfel de acţiuni. Deşi personajele nu poartă numele unor persoane reale, iar piesa este totuşi una de ficţiune, asemănările şi trimiterile la realitate sunt evidente.

Piesa a fost publicată pentru prima dată în 2003, în volumul cu acelaşi titlu, la Editura Polidava din Deva.

Prefaţa volumului tipărit este intitulată „Teatru cu ştreangul de gât” şi este semnată de Valentin Taşcu. Printre altele, acesta spune:

Piesa are un personaj principal, Samson – lider maxim (naţional), şi alte personaje importante, ale căror nume sunt foarte transparente şi a căror coincidenţă cu realitatea nu este deloc întâmplătoare: Trifon (prim-vicelider), Lili, Nela, Rodeo Veja etc. Ei pot fi recunoscuţi şi prin trăsăturile de caracter pe care le reprezintă şi prin limbaj. Piesa are două părţi, în care autorul operează o dublă inversare de sens: prima parte se petrece „la sediu”, deasupra şi sub pământ (ca într-o cunoscută povestire SF în care cei de dedesubt încep să zumzăie şi să se năpustească asupra celor de la suprafaţă), parte care se desfăşoară melancolic şi aproape sobru, deşi bufa regatului de huilă fusese la vreme vizibilă, şi a doua parte, care se petrece „în deplasare”, la Bucureşti, comedie pură, dar care la vreme fusese o veritabilă tragedie. Modelul personajului principal poate să se supere pe bună dreptate, deoarece, prin această mutaţie subtilă, i se contestă ceea ce-l arde mai tare, gloria şi puterea. Pe de altă parte ar trebui să se declare mulţumit, pentru că este pus în balanţa biblică, puternic prin pletele eminesciene, bine îngrijite de coafeza Lili, secretară de moment, şi slăbit în chip fraudulos şi curvesc prin tonsura aplicată parşiv de cântăreaţa preafrumoasă Nela, celebru fotomodel şi logodnică de ocazie.

Punctul de referinţă al situaţiei de fapt este marcat de o trapă prin care se intră în „Buricul Pământului”, de unde vor izbucni la suprafaţă la un moment dat, ca o lavă incontrolabilă, acei cruciaţi cu salopete şi cizme de cauciuc (mă rog, unii mai străini de meserie, dar mai porniţi, în adidaşi). Simptomatic pentru ideea de destin care l-ar urmări pe Samson este faptul că nu reuşeşte tentativa de lovitură de palat pe care o organizează prim-viceliderul Trifon. Nu, „Regele adâncului” avea „un drum”, neapărat la capitală, neapărat să stea de vorbă cu nişte prim-miniştri, decât care se socotea mai presus. Aici, la asaltul Guvernului, comedia spumoasă ia locul tragediei din realitate, totul petrecându-se fix ca în Ţiganiada (a se reciti neapărat acasă, după spectacol), adică în degringoladă, în ridicul, în hăbăuceală şi tot tacâmul lui Parpanghel & Co. În consecinţă, piesa se citeşte pe nerăsuflate şi cred că, la o transpunere pe scenă cât de cât inspirată, se va urmări cu sufletul la gură. Mă mai gândesc ce s-ar întâmpla dacă autorul ar scoate din text tot ceea ce face aluzie prea directă la personajul pomenit: cred că ar pierde ceva din efectul cotidian, dar ar câştiga în universalitate. În fapt, Samson este un personaj care domină o bună linie de eroi, ajungând până la răsculaţii de tip Emilian Pugaciov sau Emiliano Zapatta, dar şi până la haiducii noştri sau Terente. Toţi s-au ridicat prin hazard şi prin puteri dobândite în cele mai stranii moduri şi s-au prăbuşit prin femei. Un Samson depersonalizat, generalizat ar face din piesa lui Valeriu Butulescu un text perpetuu, cu trimitere la balzaciana „glorie şi decădere a curtezanilor”.

Volumul are şi o postfaţă, scrisă de Al. Florin Ţene şi intitulată „Psihopatografia personajelor în oglinda concavă a comediei bufe”:

Ca receptacol al istoriei, Valeriu Butulescu, vrând nevrând, se află sub incidenţa glosei lui Protagoras din Abdera: „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt întrucât sunt, cât şi a celor ce nu sunt, întrucât nu sunt”. Dramaturgul ne invită să intrăm şi pe această cale în miezul gândirii sale privind unele evenimente din istoria noastră recentă.

În Samson, autorul dă contur umbrelor unor personaje cunoscute din Vale, anagramarea numelor şi poziţionarea sincretică a simbolurilor spectacologice, accentuând dialogul suculent, făcând din text o comedie bufă.
Piesa este un status al modernităţii dramatice care ne trimite cu gândul chiar la existenţialismul lui Heidegger, sau la Sartre, atunci când eroii îşi desfăşoară activitatea în „Buricul Pământului”.
Observăm că autorul pune accent pe conotaţiile cuvintelor din dialog, „storcând” din ele cele mai interpretative „esenţe”, pentru a echilibra binomul actor-personaj, iar atracţia sa către realitate, tot mai accentuată, derivă din balansarea între flagranţă şi prezenţă.
Parafrazele, aluziile, cugetările, pe care le găsim şi le simţim în fraze şi subtext ne reamintesc că dramaturgul este şi un talentat autor de aforisme, în care musteşte ironia, dar şi înţelepciunea, având originea în antiteză sau în paradox.

Aproape fiecare cuvânt pus în gura personajelor este ca un tipar gol în care încap multe sensuri. În interiorul acestui tipar se află adeseori un sens iniţial, care ar putea fi numit şi „jarul”, fundamental, uneori clar, alteori cu sensuri contrarii. Fiecare cuvânt dobândeşte un sens diferit, unul dintre cele care încap în tiparul gol, asemeni pantofului Cenuşăresei.

Volumul a fost comentat şi în presă. În „Actual” din 2-8 iulie 2003, Mihail Borşoş a scris în articolul „Tristeţea limpede a parodiei”:

Actuala piesă a lui Valeriu Butulescu, Samson (Valea din Deal), ed. Polidava, Deva, 2003, confirmă, fără îndoială, tenacitatea unei atitudini literar-etice care conotează invariabil textele autorului, fie că este vorba despre seducţia aforismului, fie că este asumat nivelul exploziv şi, aparent, obturator al parodiei şi anume referinţa discretă şi continuă la un moralism insurmontabil.
Căci, dincolo de construcţia dramatică, să zicem canonică, autorul este interesat de implicarea tragică a realului, de recapitularea dureroasă a unei (unor) experienţe absurde, care devin, din nefericire, un traseu ontologic de nearogat şi chiar eveniment tutelar sau, de ce nu, întemeietor.

Se pare că nu ambiguitatea a fost intenţia artistică a autorului, ci semnalul prompt al potenţialului agresiv care este gata oricând şi, din păcate, tot mai frecvent, să devină o prezenţă incontestabilă şi subordonatoare. De aici, desigur, şi subtitlul piesei, valea din deal, adică pericolul perpetuu al subteranei, al teluricului sălbatic şi genocidar.
Textul este lucrat cu o foarte minuţioasă determinare, începând de la structura mitologică originară şi până la mesajul, de această dată derizoriu, al finalului. Mitul lui Samson şi al Dalilei este recuperat şi reinvestit cu pasiunea contemporană (fascinantă, logic!) pentru relaţia (destructivă) a individului cu puterea.
Transparenţa parodică este evidentă. Cine oare n-ar recunoaşte în gesticulaţia, limbajul şi delirul paranoic al personajului Samson pe celălalt personaj, nu mai puţin celebru, desigur, al experienţei postrevoluţionare, să spunem de instituire civilizatorie a ciomagului ca emblemă justiţiară?
„Portretul” liderului maxim naţional este construit cu detalii frapante ale derizoriului, ceea ce nu include o diagnoză precisă, măsurând atent un existenţial compromis.

Aluziv şi concis, autorul restituie toată istoria recentă a mineriadelor. Nu sunt omise nici agresiuni asupra instituţiilor statului, asupra demnitarilor, nici „naşterea” unui alt lider, şi mai derizoriu şi tâmpit (oare cine este Romeo Veja?) etc. etc.
Dacă din punct de vedere al construcţiei literare se mai pot discuta unele iuţeli cu o diminuare limpede a efectului artistic, ca mesaj imediat şi bine mediat propus de Valeriu Butulescu înseamnă un răspuns normal la avatarurile istoriei prea recente.

Adriana Radu Mocanu a observat în Matinal din 19-20 iulie 2003:

Valeriu Butulescu a avut „şansa” de a trăi mineriadele pe viu, fie ca parlamentar, fie ca purtător de cuvânt CNH. Luările de poziţie, îndrăzneţe şi memorabile, au condamnat aceste forme de protest social, intuind stigmatul greu pe care acestea l-au lăsat asupra Văii Jiului, asupra credibilităţii democraţiei noastre. Dar glasul lui a fost de fiecare dată acoperit de vocea de trăsnet a Liderului Maxim, acompaniat fidel de tumultul majoritar.
Era de aşteptat ca acest fin scriitor, de notorietate internaţională, să valorifice literar experinţa acumulată. Aşa s-a născut comedia amară Samson (Valea din Deal), în care dramaturgul face tot ce nu a putut împiedica omul politic: restituie istoria recentă a mineriadelor, formulând un rechizitoriu necruţător al ipocriziei acestor vremuri.

Gligor Haşa a comentat pe larg piesa în articolul „O pseudomelodramă de ucigaş curaj”, apărut în „Semne” nr. 3-4 (19-20) din 2003:

Valeriu Butulescu este, înainte de toate, cugetător. E şi normal – vorbeşte fluent vreo şapte limbi, ca şi Dimitrie Cantemir, dar gândeşte în una singură: româna. De aceea teatrul său este unul gnomic, cu mare marjă participativă şi incitatorie, maximele şi cugetările reprezentând o broderie ca o ţesătură de păianjen, în care spectatorul este prins prin acuitatea problematicii şi densitatea ideilor. Încă nu a fost jucată şi deja, piesa „Samson (Valea din Deal)” este etichetată, afiliată unei sau altei direcţii a teatrului contemporan: comedie spumoasă cu ecouri în Ţiganiada sau în teatrul bulevardier de tip haiducesc, comedie bufă cu aer caragelian, text dramatic existenţialist; teatru parabolic şi teatru cu măşti, am mai putea adăuga. Indiferent de ţinuta pe care o îmbracă, piesa este o dramă istorică, dacă regizorul o transpune în acest registru (gen „Răceala” sau „A treia ţeapă”), numai că evenimentul care o inspiră e unul trăit de noi: poate fi o comedie de moravuri sociale şi politice, cu inserţii ale absurdului; se lasă transpusă şi ca o suculentă pseudo – melodramă sau, de ce nu, ca spectacol de cabaret de-a râsu’ plânsu’.

Dimensiunea Samsonică a personajului este conferită nu atât de puterea fizică, cât de marja de paranoic pe care o poate acumula într-un context istoric favorabil o fiinţă primitivă, troglodită, un bolnav psihic, cultivat ca un microb în creuzetul fetid al Văii. Realitatea zilelor şi faptelor evocate este cert şi mai oripilantă, numai că autorul, mare iubitor şi iertător de oameni apasă, permanent, pe pedala de frână, distilând tumultul acelor tulburate zile. Punând în cumpănă răul unui rău de la natură, ajuns conjunctural în fruntea unor mase amorfe, cu răul unora tot atât de răi, ajunşi în fruntea ţării, autorul disipează cât poate din istoria unor zile care, dacă nu au marcat lumea, pentru multă vreme au marcat un popor blestemat să plătească mereu pentru faptele unor netrebnici.

Autorul stăpâneşte tehnicile teatrale, ştie să dozeze farmaceutic materialul conflictual, să-şi joace ca pe nişte marionete personajele. Cunoaşte, mai cu seamă, situaţiile şi conflictele proprii unei categorii sociale devenită agresivă din disperare, cultivată de cei interesaţi ca o excrescenţă pe subcultură şi gregaritate. Piesa oglindeşte o lume de lângă noi, pe care ne-am prefăcut că nu o vedem până atunci când şi-a ieşit catastrofic din ţarc; o lume a incertitudinilor, trăitoare mai mult în întuneric subpământean şi aburi de alcool, care, dacă i se spune, se crede îndreptăţită să facă legea măciucii într-o societate angoasată şi oripilată de indecizia şi de decizia (tembelă) a politicului: jocuri de-a puia gaia, întâlniri mistice ca în ev mediu românesc pe la mănăstiri cu prim-miniştri tonţi ori imberbi, serviţi de televiziuni pugacioviste, care au făcut revoluţii şi mineriade în direct. Autorul, un moralist sadea, cum mai spuneam, apelează discret la mijloacele „experimentalismului”, combinând forme şi modalităţi de expresie ale realismului cu cele ale simbolismului. Tragicul, dominant prin metafore şi simboluri grave ale unei existenţe subumane, are faţetele pseudomelodramei într-o posibilă punere în scenă, cu ecouri în teatrul americanului Maxwell Anderson şi nu numai. Personajele, cu excepţia lui Samson, care sub efectul drogului puterii şi-a pierdut omenescul, sunt exponenţi ai celor minţiţi şi manipulaţi, care simt cel mai acut criza economică şi morală a unei ţări aflată în cădere liberă.

Dincolo de iraţional, de ambiguu şi absurd, lumea evocată în tuşeuri de huilă are în piesa lui Valeriu Butulescu şansa salvatoare, idee ce se desprinde din ethosul subiacent al piesei. El cunoaşte normele dramei şi mai ales pe cele ale comediei, convenţiile teatrului modern, având exemplul lui Bekett şi Ionescu şi de aceea lasă câmp larg de desfăşurare pentru imaginaţia regizorului (exemplificăm în acest sens cu scena I din partea a II-a, cu Piaţa Victoriei în care tronează Samson ca Berenger I din „Regele moare” sau cu rolul trapei ca mijloc de comunicare între două lumi şi două universuri existenţiale.) Limbajul este polivalent, comunicarea, eteroclitcă şi tocmai de aceea crează ideea de imposibilitate a comunicării, replicile având mereu alte conotaţii decât cele aşteptate. Ori şi aceasta situează piesa lui Valeriu Butulescu la graniţa dintre comic şi tragic. Un personaj bănuit al piesei este „Inteligenţa” care încearcă să diminueze pasiunile şi instinctele. Ea, însă, nu este servită de dragoste, precum în teatrul modern, rămânând doar un surogat şi poate de aceea piesa „Samson” pare a fi lipsită de orice urmă de lirism. Precumpănesc însă, ca trăiri şi manifestări, biologicul, instinctualul, inconştientul, devenite automatisme : „- Ce vreţi, oameni buni?; (cor): Nu vrem nimic! Nu vrem nimic! Nu vrem nimic! – Nu aveţi nici o dorinţă? – Eliminaţi discriminarea din fotbal. De ce doar portarii au voie să joace mingea cu mâna? – Să se scoată cuvântul rrom din dicţionare! E umilitor pentru demnitatea mea de ţigan! – Rupeţi gardurile, spargeţi porţile! Dărâmaţi cortina de fier! Vrem să intrăm imediat în Europa! – Sfărâmaţi frontierele! Vom juca alba-neagra în Place de la Concorde! Cu căruţa vom trece pe sub Arcul de Triumf! Vom face căldări din Statuia Libertăţii, care e toată numai aramă! – Europa e cu noi! – Jos cei de sus! – Sus cei de jos. Noi muncim, noi nu gândim! – Nu vrem nimic! Uraaa!”. Tot prin limbaj, părelnic absurd, transpar acide accente demascatoare privitor la conformismul burghez al politicienilor îmbuibaţi, de idolatrizarea banului şi a puterii, care nimicesc toate valorile într-o lume şi aşa sărăcită moral, ca rezultat al automatismelor unei existenţe între apartamente insalubre, subteran şi crâşmă. O lume obişnuită chiar şi cu moartea, o lume care nu mai aspiră nici măcar la „dealul văzut din vale”. O lume fără cer, aşa cum s-ar fi putut numi piesa lui Valeriu Butulescu.

În presa centrală, Cătălina Panaitescu a scris într-un articol publicat în revista „Drama” nr.9/2003:

Eroul din Valea din Deal se identifică uşor cu unul din liderii din Valea Jiului, a cărui figură cu plete lungi şi inelate este ironizată de prezenţa Coafezei (Dalila – Lili) ce trebuie să asigure întotdeauna o înfăţişare plăcută şi agreabilă. Fixativul joacă un rol important în această situaţie, dat fiind că el este girul puterii celui mai preţios şef de sindicat. Comicul şi ironia sunt bine echilibrate în această dramă care se sfârşeşte o dată cu pierderea minunatei podoabe capilare. Astfel că cititorul îşi poate pune, firesc, un semn de întrebare la adresa mineriadelor, care nu se ştie dacă s-ar mai fi întâmplat, dacă în preajma celebrului lider sindical din Valea Jiului ar fi existat o coafeză îndrăzneaţă? Iată o soluţie comică prezentată de dramaturgul Valeriu Butulescu care aruncă mănuşa printr-un text provocator, concis şi actual.

Horia Gârbea a comentat scenariul în săptămânalul „Ziua Literară” din 5 ianuarie 2004:

Textele sale se pot citi cu adevărat dintr-o suflare şi cred că s-ar urmări uşor de orice public. De fapt, mai toate au ajuns pe scenă, dar în teatre care nu le-au putut asigura o difuzare mai amplă.
Relativ dificil de montat, din cauza personajelor numeroase şi care necesită calităţi actoriceşti peste medie, piesele lui Valeriu Butulescu vor compensa din plin prin atractivitatea temelor, umor, impactul replicii. Ca gen, sunt parabole la limita fantasticului, cu săgeţi satirice bine ţintite. Fiind expert al aforismului, dramaturgul mizează pe replica apofegmatică, memorabilă, cu haz. Paradoxul şi sofismul sunt cultivate anume. Apare des raţionamentul strâns care conduce, pe calea cea mai (aparent) logică, de la premisa corectă la rezultatul aberant sau grotesc, amintind prin aceasta de teatrul lui Dumitru Solomon.

Scriitura lui Valeriu Butulescu este strânsă, replica este concisă, ca un aforism, desigur, rareori se desfăşoară în monolog. El este autor teatral prin excelenţă pentru că „are replică”, gândeşte scrisul în termenii dialogului. Se observă chiar că piesele sunt de întindere destul de redusă şi nu lasă loc regizorului să taie pagini întregi sau să improvizeze, cum se mai întâmplă. Firul acţiunii este clar şi întâmplările decurg logic, una din alta, chiar loviturile de teatru sunt supuse unei cauzalităţi urmărite riguros. Cred totuşi că un regizor care s-ar apleca atent asupra textului ar găsi foarte multe posibilităţi de dezvoltare, mai ales pentru personaje secundare, cu puţine replici dar care au o forţă sugestivă specială, lor li se pot încredinţa partituri mult mai extinse de joc non-verbal.
Între dramaturgii activi ai momentului Valeriu Butulescu este unul dintre comediografii importanţi. Piesele sale poartă germenii succesului la public fără a cădea în facil sau trivial. Dramaturgului nu îi lipseşte, ca multora dintre noi, cei ce luptăm cu replica, decât o reprezentare scenică mai intensă.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Biblioteca, Noutăţi despre site, Teatru
1 comentariu »