30 decembrie 2014

Răul ascuns

Recent, Humanitas Fiction a publicat „Răul ascuns„, cel mai cunoscut roman al scriitorului italian Giuseppe Berto, în traducerea realizată de Smaranda Bratu Elian.

Imediat după publicare, romanul a beneficiat de o călduroasă primire, atât din partea publicului, italian şi străin, cât şi a criticii, fiind distins cu două dintre cele mai prestigioase premii literare italiene: Viareggio şi Campiello. „Răul ascuns” a fost ecranizat în 1990 de regizorul Mario Monicelli.

„Răul ascuns” reconstituie cu luciditate şi umor cura psihanalitică menită să-l vindece pe autorul-protagonist de depresie. Totodată însă, Giuseppe Berto propune o originală şi răscolitoare radiografie a suferinţei ca atare, precum şi o pasionantă readucere la viaţă a Italiei din secolul de curând încheiat, cu neîmplinirile şi frustrările societăţii ei în tranziţie.

Giuseppe Berto îşi descria astfel lucrarea: „Răul ascuns este şi nu este un roman. Ca roman este povestea unui semiintelectual de provincie care vine la Roma visând să scrie o capodoperă şi care sfârşeşte trăind la marginea lumii cinematografului, printre cafenelele din Via Veneto şi cele din Piazza del Popolo, plin de invidie faţă de cei care au noroc. Moartea tatălui şi nişte incredibile greşeli medicale îl duc la nevroză. Cu toate astea, se însoară, are o fată, continuă de bine, de rău să lucreze scriind scenarii cinematografice, pierdut şi ridicol şi tot mai bolnav. În cele din urmă recurge la un psihanalist care scoate la lumină adevărata cauză a nevrozei: cenzura prea drastică a unui Supraeu rigid şi pletoric. Tratându-se cu asiduitate reuşeşte să se vindece, dar odată vindecat descoperă că nevasta îl trădează de ani buni. E o lovitură înspăimântătoare care riscă să-l dea peste cap. Totuşi durerea rămâne durere fără să se transforme în angoasă. Este dovada vindecării lui de nevroză. Însă nu reuşeşte să accepte răul care i s-a făcut, aşa că se retrage într-un loc solitar ca un anahoret, refuzând societatea şi familia, gândindu-se tot mai mult la tatăl său şi până la urmă identificându-se cu el în acceptarea morţii.”