5 februarie 2008

Oile Domnului (Satul electronic)

Începând cu piesa de teatru „Oile Domnului (Satul electronic)”, vom prezenta, într-un ritm lunar, integrala creaţiei dramaturgice semnată Valeriu Butulescu. Îi mulţumim autorului pentru faptul că ne-a acordat dreptul de a include cărţile sale în Biblioteca Citatepedia (în ediţii digitale, desigur).

„Oile Domnului (Satul electronic)” este a cincea piesă de teatru scrisă de Valeriu Butulescu şi una dintre cele mai de succes. Prima dată a fost publicată în 2001 sub forma unui volum cu acelaşi titlu, la Editura Polidava.

Piesa este una caracteristică pentru stilul lui Valeriu Butulescu, atât de cunoscut din aforismele sale: gânduri profunde, camuflate cu umor, aşteptând să fie descoperite prin implicarea personală a fiecăruia. Piesa conţine multe idei şi replici memorabile, uneori chiar aforistice.

Nu întotdeauna lectura unui scenariu e o plăcere, însă „Oile Domnului (Satul electronic)” este un deliciu chiar şi din acest punct de vedere. Umorul face parcurgerea textului vioaie, însă de multe ori simţi nevoia să te opreşti măcar o clipă pentru a medita (şi aici apare avantajul lecturii faţă de vizionarea spectacolului).

În prefaţa volumului tipărit, Prof. dr. Marian Barbu scrie:

Mileniul al treilea a început sub semnul superdimensionării informaţiei, devenită verigă fundamentală în cadrul răspândirii cuvântului, dar şi a imaginii, ca panaceu universal pentru existenţa noastră. Frumosul artistic, în ciuda îngrădirii sale nemiloase de puterea banului, triumfă din când în când într-un mod sfidător, semn că legile aristotelice nu numai că nu l-au părăsit, dar i-au consolidat statornicia, dincolo de vitregiile timpurilor.
Ca o componentă a acestuia, teatrul s-a simţit ameninţat în afirmarea lui ca spectacol, încă din 1929, când Luigi Pirandello îi identifica vigoarea şi realismul, puse la încercare concurenţială de progresul tot mai evident al cinematografului. Amploarea acestuia, în timp a devenit tiranică şi prin intervenţia televizorului, ca mod de răspândire a imaginii, rezultantă artificială a operaţiilor multiple, de ordinul n+1, pe care le realizează computerul.
Intrată în sistem, o asemenea tiranie pare să disloce presa scrisă şi chiar pe cea vorbită. Ba, inconştient, s-a trecut dincolo de graniţele kitch-ului, căzând în derizoriu, dar nu în desuetudine. De ce? Fiindcă neştiinţa îşi întinde tot mai mult aripa neagră, folosindu-se de o asemenea situaţie ca într-o reacţie chimică reversibilă.
Într-o astfel de situaţie, artistul adevărat, autentic, cum este Valeriu Butulescu, a cărui conştiinţă se află la răscruce de vânturi, se-ntreabă, îngrijorat de situaţia Cetăţii şi a Lumii, ce-i de făcut? Fiind român, umblat, el şi aforismele lui, în multe spaţii geografice ale pământului, s-a cantonat în două sfere ale culturii: ideile universale şi miturile autohtone.

Romică şi Ramona, ramificaţii onomastice subtextuale de la „român”, deşi copii de ciobani, au studii superioare, se specializează în formele de implicare ale calculatoarelor. Sentimentele lor de adoraţie şi afecţiune, tipic umane, sunt puse mereu la încercare de manevrarea tehnologiei de vârf a calculatoarelor, al interesului ştiinţific pe care acestea îl propagă divers, nestingherit, până şi la stâna lor. Acolo se află paznic electronic, farfurie supersonică, telescop de studiat vremea, calculatoare, imprimantă, făină radioactivă, dispute ştiinţifice aprinse, nu numai despre ce se petrece în istorie pe pământ, ci şi dincolo de el, în univers, în planete ş.a.m.d.
La prima vedere, şirul indian al enumerărilor ar putea continua, întărind impresia de gravitate, de sobrietate. Până la un punct, piesa aşa şi trebuie privită. Numai că autorul, extrem de lucid, înaintează împătimit spre ideea că ştiinţa, dar mai ales tehnica, au pătruns atât de profund în viaţa oamenilor, încât tind să disloce şi fondul ancestral, matricea spirituală a românilor. Versurile din Mioriţa reverberează sucit, extraterestru şi doar din când în când, căci ciobanii sunt preocupaţi mai mult de latura practică, imediată a vieţii lor. Chiar şi trocul se desfăşoară de acum într-un mod bizar. O imprimantă de calculator, un examen la facultate se cumpără în schimbul a mai multe caşuri sau berbeniţe de brânză.
În atari situaţii, stâna nu mai este izolată de restul comunitar. Dimpotrivă, locuitorii ei, oameni cu studii superioare, posesori şi mânuitori de de aparatură electronică, sunt mereu conectaţi la tot ce înseamnă fiinţă pe pământ. Şi ei, ca toţi românii, sunt cu ochii pe Occident, în primul rând. Trimiterea aminteşte caragelian de interesul nostru, străvechi de aproape două secole, de a ne integra în Europa, de a-i urmări mişcările. Dramaturgul are aici infiltrată tristeţea tragicului sentiment că se tinde, cu voie sau fără voie, spre pierderea identităţii, ajungându-se astfel la mondializare, în ultimă instanţă la satul planetar. Aici, ca în perioada tribală, fericirea se va reduce la grija obstinată a individului, a clanului sau a colectivităţii numai spre procurarea hranei şi a adăpostului. Piesa oferă suficiente date în această privinţă (Memorabile sunt scenele de surprindere a ploilor provocate… electronic!)
Conceptual, piesa lui Valeriu Butulescu se află la graniţa dintre comedie şi tragedie. Conflictul dintre două familii rivale, ai căror urmaşi vor să-şi unească destinele într-o altă formulă de viaţă, chiar dacă literar trimite la marele Will, vine din istoria medievală a Ţării Româneşti, atât de inteligent surprinsă de Al. Odobescu în „Mihnea Vodă cel Rău”. Am putea spune, aşa ca un intermezzo, că geneza autentică a noastră s-a datorat unui puternic conflict dintre daci şi romani. De aici lipsa de unitate indestructibilă, sporită şi de „fondul nelatin” care s-a imprimat ca o ventuză pe verticalitatea poporului.
În fine, îi spunem textului dramatic piesă de frontieră, cu conţinut la scara 1/1 de comedie şi tragedie, deoarece râsul, ca apanaj al inteligenţei, după Kant şi I.D.Sîrbu nu se împlineşte integral, fiindcă, deşi are o implozie stăruitoare, motivată, odată declanşat, gura nu-l mai tolerează şi-l crispează într-o explozie tragică. Adică, de îndată ce auzi sau citeşti despre limbaje cu programare şi distribuire, într-o atmosferă de baladă, şi nu oarecare alta, ci Mioriţa, imediat eşti tentat să râzi. În acelaşi timp, te trezeşti, cel mult că zâmbeşti, deoarece tema morţii din baladă, raţional, te opreşte să-ţi desfăşori gândul într-un râs plenar. Aici cronicarul moldovean avea dreptate când a spus „zâmbeşte a râde”.
Cum autorul stăruie subtextual în discursul de escortă asupra ideii de reificare, întreg textul se încheagă hegelian ca o parabolă, deci, cu trimitere spre avertisment, spre atitudine. Astfel spus – cine are urechi de auzit să ia aminte, căci maşina inventată de om nu mai este sclavul acestuia, ci a devenit stăpânul lui. Sclavul îl imploră pe stăpân să-i fie mereu aproape, să-i supravegheze mişcările, gândurile, existenţa.

Dacă n-ar fi oximoron, am spune că Valeriu Butulescu ne-a oferit prin piesa „Oile Domnului (Satul electronic)” un text dulce amar, care acoperă o mentalitate şi o atitudine transparentă cu privire la sensul măreţ – limitat al vieţii, dar şi al puterii miraculoase a cuvântului românesc în zidirea lumii. În această ultimă ordine de idei, ca într-o literatură cu programaţi piloni de rezistenţă, Valeriu Butulescu implantează zeci de aforisme, semne măreţe de prelungire a sensurilor cuprinse în coaja cuvintelor. Să reţinem câteva:
1.„Condiţia nemuririi este înălţarea la cer… O promovare. Cât mai departe din pământul din care suntem plămădiţi!.
2. „singurul lucru sigur pe această lume este îndoiala…”
3. „În lumea aceasta relativă, singurul lucru absolut este absenţa absolutului.”
4. „Acolo unde turmă nu e, nimic nu e!”
5. „Am reorientat măgarii, dar degeaba. Sunt în Occident. Au ieşit din câmpul nostru electric. Nu mai răspund la comenzi.”

Pentru unele posibile comparaţii, pe alocuri, textul lui Valeriu Butulescu venind mai târziu (în 2001!), consună (întâmplător sau nu) cu piese semnate de Shakespeare, Lucian Blaga, Pirandello, Marin Sorescu, I.D. Sîrbu, Valeriu Anania. Este unitatea de strategii dramatice în decodarea ori impunerea marilor idei universale. Tonul şăgalnic, câteodată buf, din unele scene ale piesei lui Butulescu, colorează tăria limbajului şi duce spre un fel de captaţie a publicului sau a cititorului de text.
Cum este piesa aceasta faţă de ale confraţilor săi – de generaţie?, de timp?, de moment? – n-are importanţă, căci originalitatea dramaturgului de astăzi este şocantă. Valeriu Butulescu scrie alert, dinamic, spectacolul ca atare (mai ales al ideilor, dar şi al atitudinii) se crează sub ochii privitorului.
Oricum, „Oile Domnului (Satul electronic)” nu este un experiment, ci o deplină frescă despre o stare de spirit a lumii, cu exemplificări de altoi pe valorile umane din România. Tradiţia şi graba noastră spre modernitate – cu flux şi reflux în existenţa zilnică se regăsesc inteligent şi lucid în această piesă.

După publicarea cărţii, Dumitru Hurubă a scris în „Cuvântul Liber” din 30 noiembrie 2001:

Pot spune cu certitudine că avem în Valeriu Butulescu pe unul dintre autorii care, fără a urmări spectaculosul, îl obţine, fără a miza pe efecte narative speciale, le realizează şi, în sfârşit, fără a cultiva cu asiduitate o anume situare în câmp ideatic, o obţine. Cum e şi firesc, acest lucru se petrece sub ochii spectatorului, dramaturgul obligându-l pe acesta la o comunicare cu elementele de bază ale relaţiei autor-piesă-scenă-autor şi anume dialogurile care, evident, iar Valeriu Butulescu ştie foarte bine acest lucru, sunt cele care duc greul în dramaturgie.

În articolul „Exerciţiul sanitar al parodicului (2)” din „Arhipeleag” nr. 17/2002 se spune:

„Oile Domnului” – piesa propusă de Valeriu Butulescu – este construită pe aceleaşi repere structurale ale şarjei ca semnal contestatar al unei lumi aflată în pierdere de discernământ, de autentic şi de spaţiu valorizator. Etajele fiinţiale sunt tocmai compromise de invazia recentului indiscriminant, omul devine posesorul lucrurilor primite de-a gata, interogaţiile întemeietoare se surpă în derizoriul lucrurilor primite de-a gata în contexte fragile şi neraţionale. „Oile Domnului” conţine încă din titlu nuanţa parodică. Iar discursul este o tenace provocare la inspectarea şi recepţia lucidă a consecinţelor transmise de mitizările acerbe, care au şi permis, prin reiterarea unei gestriculaţii mecanice şi printr-o retorică stridentă şi preţioasă până la ridicol, greu surmontabila încremenire în proiect. Putem afirma că piesa poate fi receptată şi ca o critică a formelor fără fond. Însă ar fi o afirmaţie reductoare. Textul lui Valeriu Butulescu este mult mai bogat tematic. Că există o teză unificatoare a discursului şi anume mixajul nefericit al incompatibilităţilor de tot felul care trimit în bizarerie cel puţin dimensiunea românească a existenţei este de nenegat. Dar punctualităţile aferente şi interrelaţionate într-un integrum răscolitor şi aiuritor convoacă adevărata tehnică a textului – şi prin reprezentare ele vor deveni şocant de vizibile – care oferă coerenţă estetică unei lumi posibile, dar şi referentului real. Este prin urmare o lume a totalei inadecvări. De exemplu: „Romică (se ridică de la calculator, încurcat) Băciţa Ramona? E fată frumoasă şi deşteaptă, tăicuţă. Cântă la pian, ştie să mâne-n strungă, vorbeşte englezeşte…”. Această lume permisivă, lipsită de norme / limite cutumiare permite fără doar şi poate orice intertext, orice inserţie livrească. Personajele trăiesc oarecum şi flaubertian, în regimul locului comun păzit (bonom, totuşi) de Bouvard şi Pecuchet, reiau şi dezvoltă temele grele ale culturii universale – războiul de o sută de ani, cuplul tragic Romeo şi Julieta – temele mult prea încorsetatei noastre mitologii – Mioriţa, Meşterul Manole -, teme biblice – repetarea cuplului primordial şi căderea din paradis (dar şi nuanţa blagiană care confirmă destrămarea) şi obsesia (corectă politic!!!) interactivităţii cu orice preţ, ceea ce înseamnă deturnarea, eliminarea concepţiei regizorale. Seria simbolistică concertează la o ofertă pluriinterpretativă, (d.e. scara spre paradis) ceea ce înseamnă, iată, încă o dovadă şi pentru reprezentaţia scenică. Prin urmare, există în piesă o voită dinamitare de tipare, în ultimă instanţă catastrofale pentru fragila şi mult prea ignoranta condiţie umană. De pildă, sechestrarea indiscernabilă în perena noastră transhumanţă: „Ramona: Ţi-am spus că am o restanţă… / Romică: La ce? / Ramona: La transhumanţă… / Romică (serios): Transhumanţa e o ştiinţă grea…” Mitologiile care încearcă să definească substanţa etnică a fiinţei sunt confecţionate emoţional, iar inconsistenţa lor generează căderile / abdicările continue. Limbajul are aici o mult mai evidentă funcţie de-constructivă: „Safta (cu patos): Pentru ca nemţii să poată meşteri clavecine şi piane, noi îi ţineam pe turci, cu sabia, la Dunăre. Iar în Dunăre înotau mii de peşti…” ori: „Baciul (profund): Oaia bucălaie nu se-nşeală. Fără temei, nu zbiară. Sau are gălbează, sau are o premoniţie…”, tocmai pentru a semnala grotescul (= categorie a tragicului – alt clişeu) poncifelor mitice, suficient de obturatoare. Mai este neapărat de remarcat plăcerea autorului de a deconspira continuu metafora jocului, mai ales cel teatral. Este ilustrativ în acest consens finalul unde pătrund urme caragialiene, ori ironiile de sorginte soresciană, sau funambulescul specific lui I.D. Sîrbu.

Prof. Dumitru Susan a scris despre scenariu în „Cuvântul Liber” din 21 februarie 2003:

Subiectul piesei se derulează într-o tipică stână de oieri, în care, alături de obişnuitele scule ciobăneşti (putini, ciubere, ceaune pentru mămăligă, străchini, găleţi etc.) tronează o masivă bibliotecă, cu cărţi de ştiinţă; o ciudată scară (un fel de turn Babel) care se pierde dincolo de orizontul scenei, tinzând să ajungă la cer, precum şi un telescop, un calculator şi alte ustensile necesare oieritului şi electronicii.
Prin talentul incontestabil şi imaginaţia debordantă, prin luciditatea şi mai ales prin spontaneitatea şi originalitatea mânuirii dialogului antrenant şi alert, autorul oglindeşte cu plasticitate şi aplomb pătrunderea intempestivă a electronicii în viaţa pastoral-arhaică, ceea ce-i oferă posibilitatea realizării unor momente cu multiple confluenţe bizare, cu situaţii insolite, cu surprize total neaşteptate – toate fiind îmbrăcate într-un limbaj subtil elaborat şi încărcat cu un bogat potenţial sugestiv şi ironic.

În limbajul savuros folosit de autor se întâlnesc numeroase asocieri lexicale bizare, sintagme specifice tranziţiei, unele ticuri verbale, calambururi, expresii tipice personajelor din această piesă – parabolă, cum sunt: păstorit electronic, ploaie idealistă, cioban automat, dreptul la prostie, parveniţii tranziţiei, aparat antilup, cibernetica a ajuns în ieslea vacilor, babilonia salvează România, facultate de berbecologie ş.a. care dau culoare, nuanţă, vioiciune, umor şi vitalitate textului acestei captivante opere de anticipaţie.
Axată pe conflictul dintre familia Baciului şi a fermierului Gârjoabă, ce se duşmănesc de o sută de ani, piesa se încheie prin împăcarea celor două familii, sub forţa irezistibilă a dragostei dintre odraslele lor: Ramona şi Romică – echivalenţe ale perechii shakespeariene Romeo şi Julieta – reuşind să convertească duşmănia în iubire prin intervenţia suverană a regizorului, ceea ce-l determină pe Baciul înţelept să exclame sentenţios şi biblic: “Dumnezeu să ne aibă în pază! El este Marele Păstor, iar noi, oile Lui. Oile Domnului”.


Moment din spectacol

Premiera absolută a piesei „Oile Domnului” a avut loc pe 1 martie 2003, la Deva. După premieră, au fost numeroase declaraţii din partea personalităţilor care au asistat la spectacol. Dumitru Velea, directorul Teatrului Dramatic „I.D.Sârbu” din Petroşani, a apreciat:

Este un debut foarte interesant al teatrului din Deva, cu o piesă alertă, jucată deosebit de interesant de către actorii de aici.

Petrişor Ciorobea, consilier al Direcţiei pentru Cultură a judeţului Hunedoara, a declarat:

Debut deosebit de interesant al secţiei dramatice a teatrului Arta din Deva, care confirmă speranţa că există talente pentru dramaturgie, aici, şi nu numai, pentru teatrul de revistă.

Dr. Mihail Nicolae Rudeanu, Preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, a făcut mai multe aprecieri:

Premiera absolută a comediei lui Valeriu Butulescu, „Oile Domnului”, pe scena teatrului devean este dublată de o altă premieră. Cea de debut a secţiei de dramă-comedie de curând înfiinţată.
Includerea peisei lui Valeriu Butulescu în repertoriul Teatrului nu este cu siguranţă, de complezenţă. Şi nici de conjunctură. Pentru că şi această comedie, prin antitezele pe care este construită, prin concizia frazei şi aciditatea replicilor, reprezintă o altă dimensiune a creaţiei teatrale, pe care autorul o sondează cu fiecare a sa nouă ofertă, ce se înscrie în sfera adevăratei culturi.
Acest atribut îi este conferit piesei şi de eforturile tuturor celor ce au trudit (şi nu este nici o exagerare) ca într-un răstimp extrem de scurt, să ne poată oferi o adevărată gală teatrală. Mă refer la personalul tehnic de scenă, la actori, scenograf şi regizor, care, mai hotărâţi ca niciodată şi-au dat măsura valorii artei lor. Iar nouă, speranţa şi încrederea.

Simion Molnar, consilier judeţean, s-a arătat încântat:

În primul rând vreau să-mi exprim satisfacţia faţă de faptul că spectacolul de teatru s-a întors la Deva, că sala este plină, şi acest eveniment este de bun augur.

Gheorghe Firczak, deputat în Parlamentul României, şi-a exprimat deasemena impresia:

Cred că teatrul din Deva a reuşit să monteze un spectacol foarte bun – asta din ceea ce am văzut şi din atitudinea spectatorilor în pauză – şi felicit acest colectiv, îi doresc să meargă pe acest drum în continuare pentru că spectatorii din Deva au nevoie de teatru şi spiritualitate.

Liviu Groza, fiul fostului premier dr. Petru Groza, a apreciat modernitatea piesei:

Oile Domnului este o piesă modernă. Eu am fost recent la Paris şi am văzut acolo vreo 20 de piese şi vreau să vă spun că ceea ce s-a făcut aici e în aceeaşi manieră modernă. În orice caz, este o piesă interesantă şi cu o tematică modernă, cu nişte actori excelenţi. E mare lucru pentru un oraş ca Deva să facă teatru de asemenea calitate. A fost un succes meritat.

Nu în ultimul rând, Boris Melinti, regizorul spectacolului, a făcut câteva sublinieri:

În peisajul teatral românesc piesele lui Valeriu Butulescu aduc o gamă de culori ce nu pot fi sesizate decât cu un al treilea ochi, adică unul al detaşării, al privirii oarecum critice vizavi de evenimentele descrise în aceste piese. Comicul, tragicul, sarcasmul, dramaticul se întâlnesc şi se împacă foarte bine în piesele sale. Personajele sunt foarte bine conturate, fiecare din ele având psihologia şi filosofia proprie, asupra întâmplărilor, conflictelor, situaţiilor. Unicitatea lor se simte şi prin replicile – aforisme, care răsar în toate scenele.

Presa locală nu a ratat prilejul de a comenta evenimentul. Clement Sava a scris despre premiera piesei în „Hunedoreanul” din 3 martie 2003:

Sâmbătă, 1 martie, devenii au avut ocazia să vadă, în premieră absolută, piesa „Oile Domnului”, care este cea de-a patra punere în scenă a unei piese de teatru scrisă de Valeriu Butulescu. După „Hoţul cinstit”, „Logica rătăcirii” şi „Pacea cu zmeii”, piesa prezentată sâmbătă de Teatrul de Revistă din Deva, în regia lui Boris Melinti, de la Teatrul Dramatic din Petroşani, pare izvorâtă direct din orizontul familiar al autorului, fiind vorba de lumea oierilor, pe care acesta a cunoscut-o bine în primii ani ai vieţii.
Totuşi, piesa nu ne aruncă înapoi, într-un univers arhaic şi nostalgic, ci pune în lumină combinaţia, uneori hilară, alteori dramatică, dintre trăsăturile medievale ale civilizaţiei rurale din România, şi provocările tehnicii şi mijloacelor ultramoderne. În piesă se îmbină, aşa cum nu mai poţi întâlni decât în sud-estul Europei, mămăliga făcută la foc de lemne, cu telescopul şi softul de ciobănie, vrăjitoria, cu doctoratele în ştiinţă, iar, în domeniul artistic, „Ciuleandra” şi „Mărioara de la Gorj”, cu acorduri de rock şi cu numele lui Elvis Presley. De aici şi celălalt titlu al piesei: „Satul electronic”, aluzie, poate, la celebra formulă de „sat global”, prin care este descrisă societatea zilelor noastre. Cunoscut pentru talentul său aforistic, Valeriu Butulescu transformă unele replici în adevărate aforisme, de genul celor care i-au adus o recunoaştere internaţională. De remarcat este şi autoironia, realizată prin intermediul regizorului care apare pe scenă, discutând despre piesă.
O altă sugestie importantă a piesei este intriga de model shakesperian, fiind vorba de două familii învrăjbite, care se împacă prin dragostea odraslelor ce provin din taberele adverse. Comedia se strecoară şi aici, prin derizoriul conflictului şi al replicilor duşmănoase, rămase la nivel de ceartă între vecini (“Sânge n-a prea curs… Puţin. Pe la nunţi, şi numai din nas!”, se spune în Scena 1). Aerul balcanic devine, în acest fel, mai mult decât evident, piesa fiind situată într-un spaţiu în care nimic nu e tragic, decât, eventual, faptul că totul devine de râs. Sub masca umorului, se regăsesc de altfel multe din viciile de fond ale României de tranziţie, precum corupţia din sistemul de învăţământ universitar, de exemplu. În ansamblu, piesa prezintă, aşadar, chiar dacă sub formă de glumă, o radiografie a satului, dar şi a lumii româneşti în general, din zilele noastre.

Volodia Macovei a scris în articolul „Exerciţiul întoarcerii” apărut în „Actual” din 3 martie 2003:

O premieră ca cea a teatrului devean – „Oile Domnului”, a lui Valeriu Butulescu – poate face cinste şi unor scene cu mai mare tradiţie, iar interesul publicului devean pentru comedie pare să nu se fi atrofiat în prea mulţi ani de istorie neagră a teatrului local. Dovadă, o sală plină, cu reacţii fireşti, entuziaste la actul artistic. Dovadă, replicile, discuţiile şi declaraţiile din foaier.
Piesa lui Valeriu Butulescu, o comedie a stărilor sufleteşti transformate în ironie şi autoironie, un amalgam de inginerie şi filozofie pastorală, un retuş asupra stării de incertitudine a tradiţiei în faţa modernităţii, o astfel de piesă poate da dureri de cap oricărui regizor şi emoţii mari actorilor care încearcă rezolvarea unui astfel de text. Realizatorii spectacolului au încercat varianta simplă, interactivă de a atrage publicul, de a-l angrena în măsura veselă a piesei, lăsând tainele greu digerabile ale acesteia doar la îndemâna celor foarte atenţi la detalii. Într-o astfel de ecuaţie, succesul nu pare să aibă probleme în a-şi face apariţia.

Georgeta Bîrla a comentat despre premiera piesei în „Cuvântul Liber” din 4 martie 2003:

Slujindu-se de modalităţi artistice proprii teatrului contemporan – variind între parabola scenică (după balada “Mioriţa”) şi alegoria dramatică (reflectată prin prezenţa fantasticului) – autorul surprinde în multiple planuri conflictul dintre arhaic şi modern, trecut şi prezent, ce se face simţit în societatea noastră.
Într-o lume a ştiinţelor exacte, în care “toate lucrurile au explicaţii logice”, viaţa se desfăşoară între alte repere: ciobanul – şef de stână (Baciul) este om de ştiinţă, iar fiul său (Romică) – “tobă de informatică”; vecinul lor (Gârjoabă) circulă cu farfurie zburătoare, iar fiica sa (Ramona) este studentă la “facultatea de berbecologie”; oile sunt păstorite de “ciobanul automat”; urda se transportă pe alte planete, transformându-se în “monedă naţională”, iar “vrăjitoarele fac simpozion la moară”. Cu alte cuvinte, “Cibernetica a ajuns şi în ieslea vacilor… Satul întreg a devenit un robot electronic… Dar feudalismul v-a rămas în sânge”, concluzionează tânărul cioban adresându-se celor două familii, care pun mai presus cearta devenită “tradiţie populară” decât dragostea “sinceră şi curată” dintre cei doi tineri.

Volodia Macovei a scris în articolul „Exerciţiul reîntoarcerii. Spovedania oilor Domnului” din „Actual” nr. 1:

Cu un joc cuminte, poate puţin prea zgomotos acolo unde nu era cel mai potrivit loc, actorii au reuşit să-şi depăşească obişnuinţele şi să aducă mare parte din spiritul textului în scenă. Meritul regizorului Boris Melinti în alegerea variantei este de necontestat. Apoi, suportul imagistic dat de scenografia realizată de Torino Bocaniciu a cântărit mult în a susţine demersul verbalităţii. Doar sala si scena, improprii unor astfel de spectacole, au subţiat atmosfera.
În fine, una peste alta, premiera teatrului devean se arată ca o lumină în creştere în peisajul pauper al culturii devene. Indiferent de tentaţiile critice, mai mult sau mai puţin justificate, exerciţiul trupei devene se arată ca un tras de urechi adresat spectatorului – prea puţin vinovat de absenţa actului cultural autentic – şi autorităţilor – prea rar îndemnate la a susţine valoarea şi mult mai rar implicate efectiv în astfel de demersuri. Un debut tânăr, o speranţă, poate, că oile Domnului mai au o şansă de a scăpa de povara spiritului mioritic.

Spectacolul s-a jucat şi la Teatrul „I.D. Sîrbu” din Petroşani. Ioan Dubek a scris despre premieră în articolul „Act cultural autentic – adevărată gală teatrală”, apărut în „Matinal” din 15 iunie 2003:

Spectacolul oferit în premieră pe scena Teatrului „I.D. Sîrbu”, săptămâna trecută, cu comedia „Oile Domnului” a concitadinului nostru Valeriu Butulescu a reprezentat un eveniment proeminent în viaţa culturală a municipiului. Spectacolul a fost prezentat de către Teatrul din Deva, la scurt timp după premiera absolută care a avut loc în capitala judeţului. Piesa a fost pusă în scenă de către regizorul Boris Melinti, iar scenografia a fost realizată de către artistul plastic T.N. Bocaniciu. Această premieră marchează practic debutul secţiei de dramă – comedie, de curând înfiinţată în cadrul Teatrului de Revistă.
La Petroşani, la fel ca la Deva, spectacolul „Oile Domnului” s-a bucurat de un binemeritat succes datorită conţinutului tematic al piesei, modernităţii concepţiei dramatice a autorului şi a regizorului, cât şi prestaţiei scenice deosebite a interpreţilor, răsplătită cu aplauze prelungite de către publicul spectator, alcătuit în principal din tineri.
Cu „Oile Domnului”, plurivalentul creator V. Butulescu (binecunoscut atât în ţară cât şi peste hotare, mai ales datorită aforismelor sale) înscrie a V-a piesă în palmaresul său dramatic.
Valoarea comediei „Oile Domnului” vine din puterea de observaţie, spiritul critic, curajul şi abilitatea artistică prin care dramaturgul pune în lumină, ca teme de reflecţie, probleme de stringentă actualitate. Trăim într-o perioadă de profunde schimbări, de mutaţii, atât pe plan naţional, cât şi planetar. Şocul schimbărilor şi perspectiva globalizării produc stereotipuri complexe în mentalul comunităţii. Plecând de la realităţile imediate, Valeriu Butulescu răspunde unei chemări mai vechi şi pune în dezbatere, prin mijloace artistice moderne, problema raportului dintre Cetatea în care trăieşte şi Lumea în perspectiva mondializării: care va fi destinul valorilor autohtone în concertul culturii universale? Este o chemare căreia V. Butulescu îi răspunde, cu competenţa cugetătorului erudit, logic şi firesc.

Piesa „Oile Domnului” este concepută de V. Butulescu drept comedie, deşi, prin conflictele existenţiale dintre eroii naraţiunii, primeşte accente tragice. Bazându-se pe arhetipul baladei Mioriţa, piesa înfăţişează rivalitatea dintre două clanuri de ciobani pe seama turmei. Conflictul se amplifică prin încăpăţânarea celor două tabere de a zădarnici căsătoria dintre Romică şi Ramona, descendenţii celor două familii rivale. Dragostea dintre cei doi tineri oferă spectatorilor scene de înaltă frumuseţe şi sensibilitate.
Pe lângă momentele de tensiune generate de conflictele existenţiale, piesa cuprinde ample dispute ştiinţifice şi speculaţii utopice (căderea Lunii, scara nemuririi). Vorba regizorului :”Fantezia e cel mai ieftin mijloc de transportat suflete…”
Dramaturgul implantează în text numeroase aforisme şi metafore care exprimă, explicit sau subtextual, atitudinea critică a autorului faţă de tarele societăţii zilelor noastre. Originalitatea dramaturgului este demonstrată cu prisosinţă, susţinută şi de inspirata coloană sonoră şi de jocuri de lumini de mare efect. Prin textul alert şi substanţa spirituală, filozofică şi etică, prin uzitarea cu măiestrie a imaginii şi cuvântului cu profunde semnificaţii, autorul reuşeşte să finalizeze în mod fericit starea conflictuală dintre protagoniştii naraţiunii, găsind echilibrul în topirea rivalităţilor şi patimilor. „Oile Domnului” se recomandă a fi o piesă originală, modernă, demonstrând zestrea bogată a spiritualităţii româneşti, înţelepciunea şi toleranţa, cât şi deschiderea românilor spre nou şi primenire, dispunând de puterea de a asimila şi a îmbogăţi valorile civilizaţiei universale.
Remarcabilă s-a dovedit prestaţia scenică a actorilor deveni, în deplină consonanţă cu scenografia originală şi viziunea regizorală. Jocul scenic, plin de vervă şi naturaleţe, a oferit un spectacol izbutit, impresionant prin dinamism şi inedit. Dovadă că interpreţii şi-au înţeles rolurile, au reuşit să le dea viaţă cu spontaneitate. Ne-a plăcut mai ales cuplul tinerilor îndrăgostiţi Ramona şi Romică, interpretat de Carmen Stoinescu şi Dorin Geagoreanu, Baciul (Mihai Feier), Maria (Izabela Haşa), Safta (Ileana Stroie), Gârjoabă (C. Dimitriu). De altfel întreaga echipă a reuşit să dea în ansamblu spectacolului grandoare şi coeziune.
Într-un cuvânt, prin efortul şi talentul tuturor celor care au contribuit la pregătirea spectacolului, acesta s-a constituit într-un act cultural autentic, o veritabilă gală a teatrului.

Alina Şandra a făcut aprecieri despre piesă în articolul „Satul năzdrăvan al lui Valeriu Butulescu„, publicat în „Drama” nr. 1-2/2004:

Personajele rurale ale lui Valeriu Butulescu se află în contact comic cu evoluţia ştiinţei pe care o folosesc în păstoritul turmei de la distanţă, prin calculator. Romică, replica mult prea îndepărtată a legendarului Romeo, e tipul hacker-ului de azi care a populat toate colţurile lumii cu programe şi piraterie. Piesa „Oile Domnului” este un amestec între viitorul performant şi trecutul tradiţional al ciobanilor. Alăturarea acestor opoziţii bizare contribuie la alcătuirea unei atmosfere de science fiction în care omul deţine un rol secundar pe lângă toate maşinăriile ingenioase ale satului de munte, invadat de informatică. O imagine pe măsură: ciobanii aşteaptă să cadă luna de pe cer, în timp ce mănâncă mămăligă făcută din mălai radioactiv. Paradisul terestru este contaminat de baruri şi obiceiuri proaste. Viziunea autorului conţine ironii fine la accelerarea timpului şi incapacitatea omului de a cuprinde cu mintea noile descoperiri. Nu este exclusă nici politica sau comerţul ilegal. Fantezia merge dincolo de banala realitate şi concepe un sat năzdrăvan în care ploaia şi alte fenomene ale naturii pot fi programate de de o Vrăjitoare, prelungeşte mitul Mioriţei şi pe cel al Zidarului într-o variantă a incertitudinii umane faţă de existenţă. Lumea rurală nu mai are nici o legătură cu miturile fondatoare ale Mioriţei şi Zidarului, ţărănimea evoluează unilateral, uşurându-şi modul de viaţă cu tot felul de invenţii, dar lenea îl împiedică pe om să elimine conflictele care îi uzează existenţa. Gârjoabă, partea adversă din piesă spionează împrejurimile dintr-o farfurie zburătoare, pe care şi-a cumpărat-o în urma exportului cu urdă de pe alte planete. Restricţia iubirii, din cauza urii a două familii este aici doar puţin schiţată prin cuplul Romică şi Ramona, care au devenit personaje comice. Rezultă, totuşi, mesajul unei mari pierderi: natura. În ultima parte este inclusă ideea teatrului interactiv, ritmul accelerându-se brusc, evoluînd spre grotesc. Prăbuşirea invenţiilor (turnul construit spre cer, cu mare trudă) zgâlţâie „satul electronic” şi sărăceşte omenirea cu încă o încercare eşuată.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 3 voturi
Încarc...

2 comentarii la Oile Domnului (Satul electronic)

  1. Mihai Neagoe a spus:

    O piesa absolut superbaaaaaaaaaaaaaa. Mi-ar fi placut sa vad piesa pusa in scena. Oricum Valeriu m-a destins in seara asta, am ras tare, cu pofta, cum demult nu am mai facut. Aceasta piesa mi-a amintit de teatrul regretatilor Sorescu si Baranga. Domnului Valeriu Butulescu JOS PALARIA!!!!!!

  2. Simona Enache a spus:

    Îmi place acesta piesă, e interesantă.
    Are mult umor, prin care subliniază bine
    dorinţa provincialului de a se moderniza,
    el tânjeşte să fie în pas cu bucureştenii,
    studiază, îşi cumpără aparatură modernă,
    are bani, maşini, case, afaceri de succes,
    dar, consider eu, oricât de mult s-ar strădui să epateze,
    nu-şi poate depăşi condiţia de ţăran.
    Oricum, felicitări autorului pentru realismul de care dă dovadă
    în acesta piesă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook