Analizând lumea din insolite unghiuri intime, Liliya Gazizova demonstrează că print-un punct sensibil poţi trasa o infinitate de drepte paralele la poezia adevărată. Riguroasă şi exactă, poeta îşi închide raţionamentele lirice în minipoeme, pe cât de sincere, pe atât de concise. Iubirea este legată de probabilitatea destinului, iar bărbatul iubit (plin de necunoscute şi variabile) este un etern sistem de ecuaţii algebrice, compatibil şi nedeterminat, care presupune o mulţime de abordări şi o multitudine de soluţii. De altfel, în poemul „Iubirea şi matematica”, poeta scrie: “Iar noaptea din nou / Sunt foarte aproape de rezolvare. / Însă spre dimineaţă tu te prefaci / Într-o nouă problemă de matematică. / Şi iar încep să te rezolv…”. Un discurs poetic poetic potrivit, pentru o creatoare din Kazan, oraşul în care a trăit şi gândit celebrul matematician Nikolai Lobacevski, părintele geometriei neeuclidiene.

Poezia ei, caldă şi autentică, departe de a fi abstractă, cantonează preponderant în lumea obişnuitului cotidian. Copiii, părinţii, soţul, sora, familia constituie universul imediat, inundat de un lirism bine temperat. Poeta visează în mijlocul obligaţiilor casnice şi lucrurile cele mai simple din jurul ei devin poezie. Relevantă în acest sens este confesiunea din poemul “Fără ezitare”, astfel: “Să scrii despre iubire fără ezitarea / Femeii de patruzeci de ani, / E ridicol. / Grija de apropiaţi şi de pâinea de zi cu zi / Sufocă dorinţa.”

Uneori, forţele creatoare şi spiritul insurgenţei sunt de neînvins. Nevoia de a evada din paradisul domestic, de a coborî ocazional din turnul convenţiilor cuminţi este irezistibilă: “Tare îţi doreşti / Să te urci în copac / Şi să urli la lună. / Sau invers: / Să te urci pe lună / Şi să urli la copac.”, scrie poeta în miniature “Fără ezitare”.

Şi evadarea din rutina cenuşie a vieţii se produce, ca un protest împotriva somnului, devorator de viaţă şi ucigaş de vise. În “Să nu dormi” citim: “Ca o bestie roşcată / Să te furişezi / De-a lungul cartierelor / Nocturne din Kazan. / În noaptea / Destrăbălată şi rea, / Şi să priveşti feţele / Trecătorilor, în ciuda şoferilor / Care se uită pofticioşi la mine.”

Dar grijile cotidiene revin şi aripile simt nevoia să se întoarcă la cuib. Teama de neprevăzut e mare, mama reprimă poeta: „Când copiii se joacă îndelung în stradă / Şi tu îi aştepţi să se întoarcă, / Îţi trec prin cap cele mai diverse gânduri, / Unul mai rău decât altul. / I-a călcat o maşină, / I-au răpit ţiganii / Au căzut într-o gură de canal neacoperită.” scrie poeta în poemul “ Teamă”. În poezia „De necrezut”, autoarea îşi declară uimirea faţă de această incredibilă transformare, ordonându-şi „viaţa de hârtie”, navigând printre socoteli şi chitanţe. Împinsă de forţa centrifugă a obişnuinţei, poezia ajunge uneori o activitate marginală. Poeta scrie: “Cândva ştiam doar / Să-mi fac abonamente la gazete, / Acum plătesc facturi, / La bancă sau la poştă, / Se întâmplă de asemenea să scriu / Versuri.”

Copleşită de măreţia şi frumuseţea universului său interior, Liliya Gazizova scrie cu modestia şi candoarea firului de iarbă, pierdut în imensitatea câmpiei. În “Floricica galbenă” citim această tulburătoare confesiune: “Sunt o floricică galbenă, discretă, / Nu neapărat un trandafir, / Mai degrabă o păpădie, / Care după apus / Îşi ascunde gălbeneala / În presupusa sa inimă.”

Această pendulare între statutul de om obinuit şi poet capătă valenţe dramatice în „Kanafer” – liliacul tătăresc, ale cărui flori au puterea să înţeleagă mesajul nesincer al rutinei în dragoste. Poeta îşi exprimă teama în versuri emoţionante, pline de graţie: “Oare el judecă şi înţelege, / Că ţi-am spus un neadevăr? / Tu eşti bun şi tânăr, / Dar eu trebuie să te mint / Şi în ochii tăi să joc rolul / Celei fără griji.

Liliya Gazizova creează o poezie sinceră şi tulburătoare, cu un vibrant timbru personal. Aparent narativă, ea ascunde în crezul său existenţial un lirism profund şi elevat.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Valeriu Butulescu in Critică literară, Poezii
1 comentariu »